Pierdem. Greșim. Începem să îmbătrânim. Învățăm să murim. Visele capătă iz de iluzii. Înțelegem că nu avem control pe ceea ce trăim. Viața ne dovedește clar ce mic și ne-nsemnat ne este cuvântul. Așa că acceptarea are gust de resemnare, deși ea aduce-n gând un val de libertate.

Și când părea că ne-am obișnuit cu ideea că totul printre degete ni se va scurge, când nu mai speram să putem respira inocența… iată! ne îndrăgostim. Cum, ăsta nu era privilegiul vârstelor ‘20?
Domnul își râde-n barbă și ne-o face lată, chiar când acceptasem, sus pe cruce, propria moarte. Cu primăvară și-apă vie ne-a întinerit. Pare o ultimă șansă…

A unei altfel de vieți? Adică putem recupera și vraja și visarea și freamătul începutului? Adolescenți cărunți, ne pregătim în zori de dimineți să ne uităm trecutul, să ne urmăm chemarea… să ne mai naștem parcă o dată.

Doar că nu mai arătăm a nou-născuți, deși afișăm un zâmbet tâmp, autentic de altfel! Ne luăm cu noi oriunde ne-am duce. Ne conținem și vârstă și năravuri și amintiri. Gustul morții ne rămâne printre dinți în veci, un alt decor nu ne schimbă of-ul din priviri. Fantasma nu ne vindecă de noi, nu ne satură nevoia de adevăr. Și-atunci care să fie sensul acestei învieri?

Timpul nu-l putem opri și nici întoarce. Îl putem avea doar acum, folosindu-l conștient. Este o închisoare, o autoînșelare, tot ceea ce ne desparte de cursul vieții, de schimbare, de-a muri.

Până și căutarea înverșunată, setea de cunoaștere, de a pătrunde logica Lui, e tot nevoia de a controla… de parcă ajungând mai aproape de intenția Lui, L-am putea manipula în favoarea noastră, să ne dea un pic din puterea lui. Adică ce i-am cere lui Dumnezeu la o confruntare directă? I-am cere ideea noastră de succes, așa concret și mărunt cum se vede el prin unghiul nostru strâmt? I-am cere să se conformeze credinței noastre în tinerețea fără bătrânețe și în viața fără de moarte? Adică un premiu fără nici un drum de străbătut, fără nici o lecție de integrat. Și neschimbarea. Asta am cere noi, neghiobii! Opulența, stagnarea, lipsa de sens a oricărui drum. Și mai ales am cere să rămânem ceea ce suntem, renunțând la privilegiul de a ne îmbogăți spiritual rătăcind și greșind.

În timp ce a trăi în contact direct  cu experiența, a permite viața inspirând-o prin toate simțurile, înseamnă a fi Dumnezeu: a fi pe drum savurând schimbarea, a face din fiecare clipă o eternitate, a fi conștienți de propriul adevăr, de prospețime, de creativitate, de puterea de a Ne da. Iubind.