Comparația doare. A încerca să pui rigla pe sufletul unui om spunând „ești mai… decât… ” este o agresiune la dreptul său la autenticitate. „Fii altfel, fă altfel!” este confuzant, îl scoate din contactul cu sine însuși, îl devalorizează.

În fața emoției suntem egali. Nu putem fi imuni la emoție, nu putem fi scutiți de gânduri prăpăstioase. Fiecare om are fricile lui, propriile limite date de credințele personale. Rangul social, profesional, etc. nu te face mai puțin încercat de emoții. Când înțelegi asta nu mai poți fi intimidat de superioritatea cuiva și nici înfumurat cu a ta. Poți fi mai inteligent, mai sărac, poți fi mai faimos sau mai leneș, dar ești la fel de om, la fel de vulnerabil în fața iluziilor. Ai slăbiciuni care te fac influențabil psihic. Ai puteri a căror strălucire te orbește. Iar trupul tău poartă amprenta stării pe care o ai. Poți fi citit, fără să ai cuvinte.

Diferența dintre cei cu echilibru sufletesc și cei răvășiți sufletește nu este diferența dintre a nu avea și a avea emoții (aceasta din urmă e diferența dintre morți și vii). Ci dintre a le experimenta direct și a fugi de sau a te identifica cu ele. O emoție reprimată e o bombă cu ceas, urmează să explodeze. O emoție prelungită obsedant este blocantă, autolimitantă. O emoție trăită aici și acum presupune curaj și asumare de viață. Adică prezență. Și nu depășește 4 secunde. Ceea ce este peste asta e doar o rememorare a unei stări apuse, anacronic, la fel de seacă precum repetiția patefonului stricat al străbunicii… sună a moarte. Viața se schimbă cu fiecare secundă și doar atașamentul nostru încăpățânat față de propriul istoric ne face să avem inerție, să ieșim din ritmul ei.

Sunt ca tine, domnule ambasador. Ești ca mine, cerșetorule. La fel de oameni, la fel de mici, la fel de mari. Aceeași nevoie de iubire. Doar credința despre noi înșine ne face să părem diferiți.