Călăul (agresorul): nedreptățit dintotdeauna, simte nevoia să își facă dreptate, să pună lucrurile la punct, să pedepsească, își cere drepturile cu forța, controlează prin agresivitate verbală sau fizică.

Victima: sensibilă, fragilă emoțional și chiar fizic, se simte slabă, neimportantă, fără valoare, rușinată, copleșită de umilință, trăiește cea mai cumplită nedreptate, este încarcerată în această traumă, are nevoie de libertate.

Impresionabilul (salvatorul): este martor al poveștii, ascultător, cel care face ca spectacolul să aibă valoare, care confirmă performanța fiecărui rol: înverșunat de sadismul călăului și sfâșiat de durerea victimei. Rolul lui de salvator emerge din faptul că se crede opusul călăului, eroul pozitiv, garant al moralei, luptătorul întru dreptate și libertate.

Se numește „triadă nevrotică”. Între cele trei personaje s-a creat o dependență: fără oricare dintre ei, ceilalți doi ar rămâne descoperiți, fără sens, n-ar mai avea ce dovedi. Au nevoie unul de altul ca să-și justifice viața, lupta, încrâncenarea. Au nevoie unul de altul ca să fie văzuți. Toți speră să fie recunoscuți în rol. Toți strigă după dreptate. Pentru toți situația este apăsătoare și visează libertatea.

Călăul a fost cândva victimă, victima este sau va fi călăul altcuiva. Chiar și între ei doi rolurile sunt interșanjabile în diverse situații. Cine joacă un astfel de rol acasa, joacă unul dintre ele și în alte domenii ale vieții (la job, în grupul de prieteni). Poți fi victima șefului și călăul copilului tău.

Și puterea? Cine o deține? Care credeți că este cel puternic? Călăul care domină? Salvatorul care apără victima? Sau chiar victima care înțelege profund că de ea depinde viața călăului, că de fapt ea îl susține, îl duce în cârcă?

Nici unul. Puterea, uite-o, nu e! Sunt trei oameni slabi, fără încredere în ei înșiși și fără încredere în viață. Până și salvatorul este copleșit de neîncredere: luptă pentru nevoile altuia, nereușind să și le asume pe ale lui. E mai ușor să creadă în potențialul altcuiva (dacă ar fi eliberat de către el…), decât într-al său. E mai ușor să fie dezgustat de călău și îndrăgostit de victimă, decât să-și asume intențiile criminale ale primului și neputința celui de-al doilea. Asemănarea sa cu cei doi îl atrage pe salvator în complexul nevrotic și îl face să alunece oricând în rolurile acestora. Victima poate înțelege ca nimeni altul pe un seamăn agresat și se poate mobiliza pentru salvarea acestuia. Agresorul își poate justifica acțiunea criminală prin intenția de a salva pe altcineva.

Cum spuneam și ieri, oamenii sunt egali. Neîncrederea în ei îi face să-și pună măști, să intre singuri în roluri. Călău, victimă sau impresionabil… tot pe-acolo. Adevărul este în spatele măștii. Adevărul ești tu. Cu calități și defecte. Cu puteri și slăbiciuni. Nu poți ieși din triada nevrotică (cea care te înnebunește pentru că e fără de ieșire) decât atunci când te vezi… călău, victimă și impresionabil în același timp. Și pentru că te vezi prin fiecare, nu mai este nimic de dovedit, de apărat, de îndreptat.

Și te-ai eliberat.