Iubirea este bibelou de porțelan. E greu să iubești, pentru că e greu să te iubești. E greu să iubești, pentru că e greu să ierți. E greu să ierți, pentru că e greu să te ierți. E greu să te iubești, pentru că e greu să te ierți.

Dacă toate pleacă de la mine, înseamnă că-mi sunt dator pe viață să îmi ascult nevoile, pentru că doar asta mă poate face să le întrevăd pe ale tale. Și totuși cum să fac să veghez iubirea noastră?

Cu un focus prea pe tine, s-ar putea să mă pierd pe mine. Dacă  mă definesc prea tare prin „noi”, îmi șterg granițele ființei mele.

Cu un focus prea pe mine, s-ar putea sa te pierd pe tine. Dacă am grijă să-mi fiu mereu fidel cu rigurozitate, trasez o limită clară, intransigentă între noi.

Care să fie trecerea de la iubire de sine la egoism? Sau de la iubire la fuziune? Cum să dansez cu tine fără să-mi uit dansul propriu, fără să mă amețească dansul tău? Cum să-mi fiu? Cum să-ți fiu? Cum să fim?

Acceptând. Că uit de mine, pentru tine. Că uit de tine, pentru mine. Că greșesc, că greșești. Că te iubesc, că mă iubesc. Că am defecte, că am calități. Că sunt cu tine, că sunt singur.

Că toate se termină. Că nu voi mai fi. Că iubirea noastră nu va mai fi. Că iubirea este bibelou de porțelan. Și pentru asta nu trebuie păzită, ci trăită. Acum. Cu riscul arderii ei până la capăt.