Cer plumburiu atârnând greu peste marea amuțită. El, cerul, îngrijorat. Ea, marea, înspăimântată. Și oglindirea lor, unul în altul, amenințătoare. Lumină cenușie, tristețe rece în aerul dimineții.

Casa cu scoici are geamurile aburite. În spatele lor, pe fotoliul ei preferat, femeia mării într-o atitudine neașteptată. Poartă o pijama de finet alb, șosete flaușate dungate albastru și un șal tricotat gros bleumarin pe umeri. Pare un copil așteptând o poveste, doar că o trădează ochelarii cu rame negre de pe nas. Nici urmă de voaluri princiare, nici un dubiu cu privire la vârsta de după jumătatea vieții. Poate doar părul despletit și lung, poate doar poziția cu picioarele așezate turcește să mai păstreze din aerul de tinerețe rebelă al femeii misterioase.

În fața fotoliului, pe o măsuță de sticlă cu formă de floare stă o cutie îmbrăcată în mătase roz-pal creponată, cu capac inimioară… întredeschis. Un plic de un alb obosit e lăsat gol lângă cutie și o scrisoare atârnă în mâna din afara fotoliului. Pe sub ochelari, ochii plecați ușor par că ascultă de lumi interioare un timp. Apoi cu un gest hotărât, în inspir, scrisoarea este ridicată și despăturită…

***

Sunt singură. Am 28 de ani și mă simt singură. Urăsc sentimentul ăsta, expresia asta și faptul că nu mă pot abține să o scriu, dar efectiv SUNT SINGURĂ!

A venit primăvara și sunt singură. Au trecut 1 martie și 8 martie ca zile banale. Sufletul meu aștepta un ghiocel ieftin, un petic de hartie cu TE IUBESC sau amor sărbătoresc sau orice, ceva… care să confirme feminitatea mea, umbrită de mama ce sunt. Pe puiul mic îl așez în patul nostru tot mai des, ca să umplu golul dintre noi, căldura lui să mă facă să uit dorința de tine. Suntem doar mama puiului mic și tatăl puiului mic. Noi doi, iubitul și iubita, părem izgoniți pe margini de pat și este o prăpastie între noi, imposibil de trecut. Nu ne mai povestim întâmplările de peste zi, micile eșecuri sau bucurii, evităm orice detalii. Tu pentru că nu vrei să mă mai încarci cu altele, eu pentru că te enervez și mă cerți că nu am reacționat într-un anumit fel, într-o anumită situație.

Nu mai vorbim decât despre puiul mic. „Am sperat că un copil o să ne apropie, de fapt ne-a îndepărtat și mai mult!” Fraza asta auzită demult mi se părea o monstruozitate: să dai vina pe un copil într-o problemă de adulți. Credeam că un copil e firesc să apropie doi oameni care se iubeau înainte. Acum văd, practic, sunt atâtea griji, efectiv nu avem timp de noi. Toată ziua îi este dedicată puiului mic. În pauzele lui de somn noi facem piața cu el în căruț sau ne grăbim să facem alte treburi în casă. Eu aștept cu frenezie noaptea sperând să termin mai repede treburile și să te întâlnesc. Cel mai des renunți să mă mai ajuți, te uiți la televizor sau adormi pur și simplu. Ajung în pat obosită, dezamăgită, frântă trupește și sufletește, singură. Și clipele astea grele devin tot mai firești. Mă simt uitată, urâtă, îmbătrânită și mă revolt.

Trebuie să fac ceva să aduc primăvara aici, în casă, în suflete, în familia, în cuplul nostru. Desigur puiul mic este o primăvară care ne orbește, ne face să ignorăm iarna dintre noi. Îmi cumpăr haine, fac tratamente cosmetice ca să se vadă că exist, ca să trezesc femeia. Par încercări fără ecou, rămân singură, pari anesteziat, nu mă vezi. Stai însă mult cu puiul mic, îl iubești tare. Este ceea ce ne-a rămas comun, lucrul cel mai de preț, la care niciunul n-ar renunța.

Cât despre viitor: boala lungă este moarte sigură. Arătăm ca un cuplu îmbătrânit înainte de vreme. Mă surprind încercând să atrag priviri pe stradă. Sunt ca un animal care și-a pierdut simțul pentru pradă pentru că a stat în cușcă și a fost hrănit artificial. Și dintr-o dată e liber și se chinuie să adulmece. Mă șochează fiecare rând pe care îl scriu. Totuși, când îmi pun gândurile în ordine, sunt mai în contact cu nevoile mele, mă înțeleg mai bine. E inevitabil să nu mă sperii inițial, descoperindu-mă.

„Iubitule, vrei să discutăm?” „Nu.”

Ce se întâmplă cu tine? Ai niște probleme financiare la job și ai greșit ceva din lipsă de experiență. Mă rog Domnului să se rezolve de parcă asta ar aduce lumină în casa mea. Dacă… și dacă… și dacă… cred că vei avea timp și pentru Noi. Cred că nu mă voi mai lupta singură cu morile de vânt. Cred că vei înțelege că suntem într-o mare criză și că degeaba strig eu S.O.S. dacă tu lași corabia să se scufunde…

***

Pe deasupra ochelarilor, ochii ca marea zâmbesc cu duioșie… „Cât de frumoși eram: eu îndârjită să-mi exprim feminitatea, să te fac să mă vezi, tu copleșit de responsabilități neasumate comportamental încă de părinte și de proaspăt manager. Prea multe roluri noi, prea strâmte, prea constrângătoare. Și în contrast… strigătul de libertate ca un drept fundamental la tinerețe și la iubire.”