Arhive pe etichete: femeie

Eseuri, Terapie de cuplu

„Fii bărbată, Zoe!” (I)

WOMANORMANÎntr-o lume falimentară, copiii sunt puși să muncească de foarte devreme, iar bătrânii nu mai sunt scoși la pensie. Și dacă asta vi se pare o exagerare și nu vă îngrijorează încă în ceea ce ne privește, observați măcar tot tam-tam-ul de „încurajare și susținere” pentru femeia-manager, femeia-antreprenor, femeia-lider politic. Această direcție trasată la nivel european sau mondial vine împachetată elegant în lumina drepturilor omului. Cum primim cadoul acesta?

Femeia se simte măgulită, capabilă și îndreptățită să fie în sfârșit egala bărbatului, răzbunând șirul lung de străbune care au amestecat în cratiță cu o mână, au legănat coșul prins de tavan cu cealaltă și care mai aveau nevoie de câteva mâini să-i smotocească pe ceilalți copii ce chirăiau în jurul fustei lor.

Bărbatul este obosit și el transgenerațional de atâtea războaie, expediții, de trasul în jug pentru ditamai familia prin arșiță, ploaie sau vânt. A câștigat acum privilegiul de a lenevi, oferind spațiu „feministei” care se zbate cu atâta aplomb. Se mulțumește cu un salariu mai mic decât al nevestei în schimbul beneficiilor rămânerii mai mult în adăpostul lui „acasă”.

Pare că se face un fel de dreptate, de reparare a frustrărilor istoriei. Femeia învață, votează, muncește, conduce. Bărbatul se relaxează, este un părinte mai drăguț și mai permisiv cu copiii mari, intră chiar în concediu paternal pentru binele financiar al familiei. A fi un tată extraordinar vine să repare rănile lui de copil cu tată absent emoțional.

Toate bune și frumoase. Câtă libertate! Copiii iau ca pe o normalitate o mamă nervoasă, epuizată de la birou și un tată care gătește, pune rufele la spălat, dă cu aspiratorul. Deși e un pic mai greu pentru ei (copiii) să se identifice cu rolul masculin sau feminin atunci când cresc… O confuzie de rol plutește în casă.

Dar locul în care confuzia creează „de-a dreptul” haos și anarhie este patul. Patul conjugal. Acolo nu se mai știe cine acționează și cine conține. Cine e puternic și cine e sensibil. Cine oferă protecție și cine afecțiune. Nu-ți vine să faci dragoste cu „Angela Merkel”! Nu-ți vine să te lași pe mâna tipului ăsta slab și efeminat căruia tot tu îi trasezi sarcini! Iubirea are legile ei. Și când ele nu sunt respectate, doare ca naiba. Iar neiubirii nu îi ține de cald nici contul din bancă, nici susținerea europeană. Bine că avem bani de divorț și că nu mai suntem constrânși religios ori moral să suferim împreună. Câtă libertate!

Totul se reduce la dreptul și libertatea de a munci și la dreptul și libertatea de a fi singuri! La naiba cu dreptul copilului la familia lui! La naiba cu mama blajină cu sânul ei cald! La naiba cu tatăl care instaurează ordinea! La naiba cu mama cu miros de cozonaci și de „acasă” și cu poala ei în care să plâng! La naiba cu tata care mă scoate în lume și mă încurajează să acționez, să mă afirm, să risc!

Dacă muncim și suntem rupți pe dinăuntru poate murim mai repede și rămân mai puțini. Nu e loc pentru toți. Nu e loc pentru familie. Nu e loc pentu iubire. Totul costă. Și iubirea costă.
Și libertatea ne costă.

Va urma.

Standard
Eseuri

Stângăcii de bărbat, stângăcii de femeie

IMG_20140119_062748Cu toții am avut un început nesigur în adoptarea rolului sexual. Ne naștem copii pur și simplu, iar cei mari ne îmbracă, ne piaptănă și se poartă cu noi diferențiat, așa încât devenim psihologic fetițe și băieței, mai mult decât prin mica diferență corporală.

Apoi vine o vreme când ceva din interiorul nostru face adevărata diferență, ceva care ajunge să se exprime mai serios fizic. Celor din jur le cresc pretențiile unor comportamente tipice din partea noastră, care să corespundă categoriei de gen căreia îi aparținem. În acest moment, în care corpul capătă forme încă neasumate și în care dorințe stranii, dar pătimașe, ne dau ghes, cunoscătorii de pe margine capitulează în a ne susține evoluția sexuală, considerând-o zonă tabu. Ne ghidează comportamentele sociale de suprafață, dar ne ignoră viața interioară cu tot tumultul ei, inerent marii schimbări.

„Îmi vine să… , dar nu știu cum și mi-e frică!” este caracteristica acestui moment. Și cel mai des, debutul stângaci pe tărâmul noii identități este soldat cu eșecuri. „Vreau să îi spun că o plac, dar mi-e teribil de frică de respingere ei.” „Vreau să-i vorbesc, să ne cunoaștem mai bine, dar îmi piere glasul și gafez stupid!” „Vreau să mă apropii de el, dar pașii mei o iau la galop, depărtându-mă de el!” „Bat la ușa ei și nu-mi răspunde, sunt convins că era acasă și nu m-a vrut!” „Vreau să-i vorbesc despre sentimentele mele, dar cred că lui nu-i pasă de fapt de mine, aș fi o caraghioasă!” „Mă tem că vrea doar o altă experiență, printre cele de dinaintea mea și cele ce îmi vor urma, nu am curajul să mă cred specială pentru el!”

Uneori aceste frământări interioare ne blochează afirmarea sexualității. Alteori reușim să le depășim până la nivel de comportament, dar nu primim răspunsul râvnit și… de ceea ce ne-a fost frică n-am scăpat. Chiar și cei care par câștigători ai marelui loz al iubirii din prima își trăiesc îndoielile lor inițial și apoi reușesc să le îngroape în ei profund, pentru o vreme…

Nesiguranța aceasta de început se scrie adânc în bărbatul sau femeia ce devenim. Păstrăm în ființa noastră sexuală amprenta acestui început. Rămânem timizi, ne așteptăm la respingeri. Răspundem agresiv oricărui apropo sexual, ca să ne apărăm de dureri viitoare ori ca să ne răzbunăm încă pentru durerile vechi. Evităm să ne implicăm emoțional în relații, încercând să păstrăm controlul. Mirosim pericolul din orice apreciere primită din parte sexului opus. Adoptăm comportamente standard pentru orice reprezentant din categoria adversă de gen.

Cum ar fi fost dacă un părinte ori un unchi ne-ar fi vorbit despre firescul acestei nesiguranțe, ceața deasă a nașterii noastre ca ființe sexuale? Cum ar fi fost să nu o luăm atât de personal, să nu ne simțim atât de inadecvați, de neputincioși, de neperformanți? Cum ar fi fost să ne susțină cineva să ne păstrăm încrederea în masculinitatea ori feminitatea proprie?

Și acum ce am putea face? Pentru că până la urmă, atitudinea ca bărbat sau femeie se reflectă în atitudinea noastră profesională, în relația cu propriul copil și mai ales determină evoluția relației de cuplu actuale, ori evitarea unei astfel de relații.

Pentru o confruntare curajoasă cu bărbatul real / femeia reală din tine, adică… cu adevărul personal, te așteptăm la prima întâlnire de vară de sub numele VACANȚE PENTRU SUFLET…

https://www.facebook.com/events/1487985001492835/

Standard
Carte

Femeia de la marginea mării – 9

E furtună. Cerul și marea s-au amestecat ca doi îndrăgostiți îmbrățișându-se pasional, cu furie… Curg dintr-unul în altul, se contopesc și se reinventează într-un joc nesățios. Femeia mării, dincolo de ferestrele ferecate ale casei cu scoici, privește spectacolul de sunete și lumini pe fondul nopții de abanos. Văzduhul a venit mai aproape, nu mai poate controla cine-i deasupra, cine-i dedesubt. Așa că urlă și troncăne în ruperi de nori ori de mări. Sar scântei fotografiind clipe de urgie, imortalizând teribila viață: instantanee de nemișcare surprinse din haosul, din rebeliunea dezlănțuitei naturi.

Femeia pare impietrită la un pas de geamul din sticlă groasă. Odată cu ea, casa toată tace înspăimântată, cu luminile stinse. Nici scoicile nu se mai aud, asurzite de strigătele furtunii. Doar când cerul se aprinde se văd ochii femeii, curgând…

„Ți-amintești când am fugit prima oară de acasă?…. Părinți care fug de copii! Ajunsesem ca niște roboței care-și rătăciseră ființa. Ca niște fântâni secate, cu dor de vise proprii. Am chemat bunicii din împărăția vecină, i-am lăsat la cârma regatului nostru sfânt și am fugit unde-am văzut cu ochii (cu ceva vinovăție pe umeri), hăăăăt departe… niciodată nu mai ajunsesem așa departe! Când te disipi printre treburi și griji, trebuie să-ți faci curaj și s-o iei la sănătoasa. Uneori, ca să-ți amintești cine ești, trebuie să treci dincolo de curcubeu.

Ne-am pierdut la propriu unul de altul pe drum: ne-am certat dintr-un fleac, ne-am despărțit demonstrativ și apoi chiar ne-am rătăcit. Când am abandonat căutarea și am rămas resemnată să-mi plâng de milă cu sufletul răvășit, ai apărut ca din cer coborât.

Dar cel mai inspăimântător lucru în această primă escapadă a fost faptul că, împreună fiind, nu ne mai recunoșteam ca pereche. Fără copii, într-o lume străină, era prea mult gol între noi, de parcă nu mai aveam suficient acasă în suflete. Intimitatea care nu mai era cenzurată și devenise intimitate la liber, ne copleșea, ne stingherea. Nu îndrăzneam să înțelegem ce putea însemna asta. Și culmea, în camerele de oaspeți ale palatului străin, nu erau decât paturi separate, de-ne-unit. Iar noi eram prea frânți ca să ne fi înghesuit…

În rest? Limbi necunoscute, locuri frumoase dar cumva inaccesibile, bucate ciudate care nu ne priau. Am vorbit puțin, mai mult ne-am ascultat fiecare furtunile din propriul suflet. Doar într-o noapte, un foc de artificii impresionant ne-a adus lacrimi de bucurie neașteptată și un noi îmbrățișat.

Ne-am întors acasă mai obosiți decât plecasem, căci drumul a fost tare lung. Am spus tuturor că a fost superb și-am pus zâmbete largi în fața tristeții și a dezamăgirii. I-am convins că ne-am distrat, când de fapt eșuasem. Dar cumva călătoria asta ne-a regăsit într-un noi mai aproape de adevăr, mai puțin mascat față de fiecare dintre noi. Adevărul este că ne rătăcisem unul de altul și de noi înșine, fără să fi băgat de seamă. Și, deși acum cerul era întunecat și mirosea a primejdie, am luat-o de la capăt ținându-ne de mână. Ca atunci, în fața lui Dumnezeu.

***

Am trăit împreună și alte vremuri de furtună. Am fugit și în alte dăți de acasă, de dragul unei idei ori de dragul unei emoții. Uneori în doi, alteori câte unul singur. Uneori, doar simplul fapt că eram dincolo de curcubeu devenea o eliberare. Alteori purtam în valiză povara grijilor, a conflictelor și a neputințelor proprii. Oricât de strălucitor pare locul acela, niciodată nu va fi atât de acasă ca acesta. Pentru că aici ne sunt cei dragi. Pentru că de fapt aici vrem să aducem vacanța, voia bună, șotia și libertatea. Aici vrem să putem crește. Aici ne confruntăm cu cele mai teribile părți din noi.

În cele din urmă am înțeles că norii grei și furtunile fac parte din viață. Că tensiunea și energia lor vorbesc despre lucruri nespuse, despre nevoi personale de exprimare, de afirmare, de adevăr. Că sunt un semn al normalității. Dar încă mă simt singură și-mi plouă în suflet când privesc furtuna. Mă accept și o accept.”

O altă scânteie ruptă din cer străpunge marea aruncând-o în zări. Flash-ul de lumină surprinde în ochii umezi, albaștri ca marea… zâmbetul… și pacea.

Standard
Carte

Femeia de la marginea mării – 8

Cer plumburiu atârnând greu peste marea amuțită. El, cerul, îngrijorat. Ea, marea, înspăimântată. Și oglindirea lor, unul în altul, amenințătoare. Lumină cenușie, tristețe rece în aerul dimineții.

Casa cu scoici are geamurile aburite. În spatele lor, pe fotoliul ei preferat, femeia mării într-o atitudine neașteptată. Poartă o pijama de finet alb, șosete flaușate dungate albastru și un șal tricotat gros bleumarin pe umeri. Pare un copil așteptând o poveste, doar că o trădează ochelarii cu rame negre de pe nas. Nici urmă de voaluri princiare, nici un dubiu cu privire la vârsta de după jumătatea vieții. Poate doar părul despletit și lung, poate doar poziția cu picioarele așezate turcește să mai păstreze din aerul de tinerețe rebelă al femeii misterioase.

În fața fotoliului, pe o măsuță de sticlă cu formă de floare stă o cutie îmbrăcată în mătase roz-pal creponată, cu capac inimioară… întredeschis. Un plic de un alb obosit e lăsat gol lângă cutie și o scrisoare atârnă în mâna din afara fotoliului. Pe sub ochelari, ochii plecați ușor par că ascultă de lumi interioare un timp. Apoi cu un gest hotărât, în inspir, scrisoarea este ridicată și despăturită…

***

Sunt singură. Am 28 de ani și mă simt singură. Urăsc sentimentul ăsta, expresia asta și faptul că nu mă pot abține să o scriu, dar efectiv SUNT SINGURĂ!

A venit primăvara și sunt singură. Au trecut 1 martie și 8 martie ca zile banale. Sufletul meu aștepta un ghiocel ieftin, un petic de hartie cu TE IUBESC sau amor sărbătoresc sau orice, ceva… care să confirme feminitatea mea, umbrită de mama ce sunt. Pe puiul mic îl așez în patul nostru tot mai des, ca să umplu golul dintre noi, căldura lui să mă facă să uit dorința de tine. Suntem doar mama puiului mic și tatăl puiului mic. Noi doi, iubitul și iubita, părem izgoniți pe margini de pat și este o prăpastie între noi, imposibil de trecut. Nu ne mai povestim întâmplările de peste zi, micile eșecuri sau bucurii, evităm orice detalii. Tu pentru că nu vrei să mă mai încarci cu altele, eu pentru că te enervez și mă cerți că nu am reacționat într-un anumit fel, într-o anumită situație.

Nu mai vorbim decât despre puiul mic. „Am sperat că un copil o să ne apropie, de fapt ne-a îndepărtat și mai mult!” Fraza asta auzită demult mi se părea o monstruozitate: să dai vina pe un copil într-o problemă de adulți. Credeam că un copil e firesc să apropie doi oameni care se iubeau înainte. Acum văd, practic, sunt atâtea griji, efectiv nu avem timp de noi. Toată ziua îi este dedicată puiului mic. În pauzele lui de somn noi facem piața cu el în căruț sau ne grăbim să facem alte treburi în casă. Eu aștept cu frenezie noaptea sperând să termin mai repede treburile și să te întâlnesc. Cel mai des renunți să mă mai ajuți, te uiți la televizor sau adormi pur și simplu. Ajung în pat obosită, dezamăgită, frântă trupește și sufletește, singură. Și clipele astea grele devin tot mai firești. Mă simt uitată, urâtă, îmbătrânită și mă revolt.

Trebuie să fac ceva să aduc primăvara aici, în casă, în suflete, în familia, în cuplul nostru. Desigur puiul mic este o primăvară care ne orbește, ne face să ignorăm iarna dintre noi. Îmi cumpăr haine, fac tratamente cosmetice ca să se vadă că exist, ca să trezesc femeia. Par încercări fără ecou, rămân singură, pari anesteziat, nu mă vezi. Stai însă mult cu puiul mic, îl iubești tare. Este ceea ce ne-a rămas comun, lucrul cel mai de preț, la care niciunul n-ar renunța.

Cât despre viitor: boala lungă este moarte sigură. Arătăm ca un cuplu îmbătrânit înainte de vreme. Mă surprind încercând să atrag priviri pe stradă. Sunt ca un animal care și-a pierdut simțul pentru pradă pentru că a stat în cușcă și a fost hrănit artificial. Și dintr-o dată e liber și se chinuie să adulmece. Mă șochează fiecare rând pe care îl scriu. Totuși, când îmi pun gândurile în ordine, sunt mai în contact cu nevoile mele, mă înțeleg mai bine. E inevitabil să nu mă sperii inițial, descoperindu-mă.

„Iubitule, vrei să discutăm?” „Nu.”

Ce se întâmplă cu tine? Ai niște probleme financiare la job și ai greșit ceva din lipsă de experiență. Mă rog Domnului să se rezolve de parcă asta ar aduce lumină în casa mea. Dacă… și dacă… și dacă… cred că vei avea timp și pentru Noi. Cred că nu mă voi mai lupta singură cu morile de vânt. Cred că vei înțelege că suntem într-o mare criză și că degeaba strig eu S.O.S. dacă tu lași corabia să se scufunde…

***

Pe deasupra ochelarilor, ochii ca marea zâmbesc cu duioșie… „Cât de frumoși eram: eu îndârjită să-mi exprim feminitatea, să te fac să mă vezi, tu copleșit de responsabilități neasumate comportamental încă de părinte și de proaspăt manager. Prea multe roluri noi, prea strâmte, prea constrângătoare. Și în contrast… strigătul de libertate ca un drept fundamental la tinerețe și la iubire.”

Standard
Pilule de reflectie

Bărbatul și femeia

Frica bărbatului de a fi neiubit vine din constatarea diferențelor dintre femeie și el. Dinspre bărbat, femeia poate fi văzută ca având capacități de nesuportat, tocmai pentru că lui nu îi sunt la îndemână caracteristicile specific feminine: sensibilitate, receptivitate, capacitatea de a conține, preocuparea pentru detaliu, analiza, arta, intuiția, imaginația, etc.. Faptul că bărbatul este deficitar în acele aspecte este un atac la imaginea lui de om atotputernic. De aici și nevoia de a-și exprima masculinitatea exagerat, o nevoie de a-i fi recunoscută puterea. „Pentru că nu pot face față la ceea ce tu ești și eu nu pot fi (feminitatea ta), mă comport așa încât să te impresionez, să te șochez cu ceea ce mă face diferit de tine (masculinitatea mea)”.

Și cât de simplu ar fi să recunosc, bărbat fiind, femininul din mine, să-mi permit accesul la acele caracteristici pe care de fapt le conțin, doar că îmi sunt mai puțin evidente, mai puțin manifeste, mai profund situate (mai ascunse). Să înțeleg că la nivel de ființă, care conține toate poveștile înaintașilor (inclusiv a celor feminini), am născut, am manifestat femininul pregnant altă dată. E doar un dans în care rolurile se schimbă: sunt când bărbat (și atunci mi-e dor să fiu femeie, pentru că nu mi se permite și nu-mi dau voie să mai fiu femeie), când femeie (și atunci mi-e dor să fiu bărbat, pentru că nu-mi dau voie și nu mi se permite să mai fiu bărbat).

Și când mi-e dor să fiu femeie îmi doresc să conțin emoțional (cât mai multe femei, pentru că lor trebuie să le dovedesc că sunt capabil și eu de asta). Mai multe, pentru că e greu să mă pun cu un adversar care dă viață, e greu să mă conving chiar pe mine că am succes.

Și când mi-e dor să fiu bărbat, tun și fulger, vreau să controlez și să domin (un bărbat, pentru că lui trebuie să-i dovedesc că nu sunt slabă, așa cum de fapt mă simt în haina strâmtă de femeie). Mi-e suficient unul, pentru că el e prototipul puterii iar eu prototipul vulnerabilității și să reușesc o dată este deja o demonstrație de forță. Și în același timp de iubire… mi-e de-ajuns să-i arăt lui, pentru că pentru mine el este cel mai important om de pe pământ.

De cele mai multe ori femeii îi poate fi suficient un bărbat ca să își exprime iubirea și puterea, bărbații se pierd în demonstrații multiple în care nu pot iubi deplin (pentru că ar putea părea slabi, dependenți) și nici destul de puternici nu ajung să se simtă. Puternicul este veșnic însetat de iubire, iubitoarea luptă pentru putere…

Cealaltă jumătate din noi strigă să fie văzută și se manifestă exagerat, isterico-agresiv, când scapă de cenzură… Și când te gândești că în loc să o folosești irațional, distructiv, ți-ar putea fi resursă conștientă… Ce poate fi mai plenar decât un bărbat tandru… de exemplu în relația cu copilul său pe care îl hrănește psihologic, îl confirmă identitar cu fermitate, așa cum mama singură nu reușește. Ce poate fi mai armonios decât o femeie conștientă de forța ei interioară, având puterea de a înțelege și a accepta viața cu iubire (nu cu durerea resemnată a intransigentei care a renunțat la iubire).

Masculinul și feminimul se justifică unul pe altul, cu armele celuilalt. De aici tot amarul. De fapt puterea este iubire.

Standard
Carte

Femeia de la marginea mării – 5

Apus în nuanțe de roz pe cerul albastru suav. Rochie roz la marginea mării albastre. Ochii femeii, apa dintre ape, surprind asemănarea culorilor și sclipesc jucăuș de încântare. Coincidențe… Valurile clipocesc ritmic și alină gândul, până ce-l alunecă pe valea coincidențelor spre marea întâlnire…

„Sfârșit de august, muzică și semiîntuneric. Sunt foarte tânără. Am un aer de căprioară, împletit paradoxal cu sentimentul că m-am copt destul. Port o rochie scurtă și strânsă pe talie din cașmir roz. Mă simt foarte relaxată. Gust clipa care curge lin. Brusc, în lumina improbabilă, ca și cum mă trezesc, te descopăr. Stai de vorbă cu o fată, flirtezi chiar cu ea, dar pare nesemnificativ pentru mine. Mă umplu de emoția întâlnirii: surpriză, bucurie și pace. Te știu de nu-știu-unde, de nu-știu-când… Te simt cu mine, de parcă prezența ta în încăpere mă face parte dintr-un „doi”, de parcă suntem uniți energetic în punte pe deasupra tuturor. Știu nu-știu-ce despre noi, care îmi este suficient ca să am răbdare să mă descoperi și tu. Mă așez pe un fotoliu și te privesc așteptând cu un zâmbet senin.

Mă vezi. Deși parcă trupul tău , țintuit o clipă, mă recunoscuse și înainte să întorci privirea. Aproape te rușinezi pentru că nu mă observasei de la început. Te scuzi politicos în fața fetei și, familiar și firesc, mă inviți la dans. Eu știu că mă inviți de fapt la viață. Eu știu că toate cuvintele sunt de prisos. N-ai de ce să ceri ceea ce-ți dau de peste timpuri și vieți. Doar trupurile noastre par o surpriză. Ești uimit de mijlocul meu subțire. Sunt uimită de căldura pieptului tău. Privirea ta se pierde printre buclele mele. Privirea mea îți mângâie pomeții fini.

Seara ne aparține. Petrecerea devine doar a noastră. O să vedem un film și tu te așezi la picioarele mele. O să cânți la chitară și eu mă așez la picioarele tale. Ne plecăm simbolic trupurile în fața sufletelor, ne dăm binețe în dimineața vieții de bărbat și femeie. Aerul este ca o apropiere caldă, ca o îmbrățișare permanentă. Între noi nu-i nici un gest stingher, nici o ezitare. Respirăm clipele-aripi cu respect și uimire și știm că au valoarea veșniciei.

Ne despărțim, deși nimic nu ne mai desparte. Ajung în patul meu de domnișoară și mulțumesc nu-știu-cui pentru tine, pentru mine, pentru noi, pentru coincidența drumurilor noastre, exact atunci când te-am chemat. Câtă lumină în mine! Câtă lumină în noapte!”

Noaptea s-a cufundat în mare. Luna a așternut drum argintiu până la mal, la picioarele femeii. Cu mâinile la piept, împăturite peste inimă, cu razele lunii pe chip și în păr, ea pare a mulțumi încă…

Standard
Carte

Femeia de la marginea mării – 4

Baloane perlate de spumă de mare, sparte creponat pe nisipul sidefiu. Dup-amiază curioasă, la taifas cu înțeleapta mare. Mătase albă foșnind candid peste trupul zvelt, sigur pe el. Glezne sărutate repetat de valuri care fug rușinate de așa îndrăzneală. Ochi adânci, căutători.

Marea își cântă simfonia perfectă. Secundele nasc întrebări care curg neobosit pe aripa vântului, venite dintr-o buclă de timp, de pe coama valurilor, dintre firele de nisip sau poate din străfundul sufletului limpezit al femeii. Răspunsurile ei, ale tale sau ale orișicui dansează împreună, pe drumul dintre țărm și stelele nevăzute, un vals al armoniei dintre zări.

„Cine ești? De ce tocmai tu? Cine-a ales să te naști?

Când ai început să-i asculți? Cum te-ai prins că exiști?  De ce tocmai tu? Ce miros avea mama?

Când ai simțit prima nedreptate? Cine ți-a luminat copilăria? De ce tocmai ție? Ce anume te făcea fericită? Era ușor să fii așa?

Ce-ai fost forțată să faci? De ce tocmai tu? Cum te-au influențat să fii? Când te simțeai singură?

Care-a fost prima ta senzație cu iz feminin? De ce tocmai asta? Cum te oglindeai în ochii tatălui?

Ți-amintești prima frică? De ce tocmai asta? Dar primul succes? De ce tocmai ăsta? Cine ți-a fost model? De ce tocmai el/ea? Pe cine-ai vrea să uiți? Prima durere de suflet? De ce tocmai asta? Prima pasiune? De ce tocmai asta? Un vis de adolescent? Un har de începător? O poftă de a risca? Un gând rebel?

De unde a venit iubirea? Cum ai recunoscut-o? O meritai? Erai pregătită? Cât ai dat? Cât ai primit? Ce n-ai avut să oferi? Ce ți-a lipsit? Ce-ai vrea să faci altfel? Ce-ai vrea să poți schimba? Cum ți-ai dori să fii? Cum ți-ar plăcea să trăiești?

Pe cine-ai vrea să ierți? De cine-ai vrea să fii iertată? Pe cine porți în inimă pentru totdeauna? De cine ți-e dor? Ce poți face pentru asta?

Ce ai pierdut? Cum poți accepta asta? Ce ai învățat din pierderea asta? Cum te-a făcut să devii? Cine ai fi fără asta?

Cui ai vrea să-i mulțumești? Cine îți spune mulțumesc? De ce tocmai ție?

Ce te bucură cel mai tare? Ce te supără cel mai tare? Cum poți schimba asta?

Cât de mult iubești? Cât de iubită te simți? Cum participi la asta? Cum poți îmbunătăți asta?

Cât de mult suferi? Cum participi la asta? Cum poți îmbunătăți asta?

Cât de mult accepți? Cum poți îmbunătăți asta?

Ești o persoană activă? Prea puțin activă? Prea activă? Ești o persoană eficientă? Faci lucrurile cu efort mare? Ai putea obține rezultate bune mai ușor, bucurându-te mai mult de ceea ce faci?

Ai prieteni mulți? Buni? Ești un prieten bun? De ce tocmai tu?

Sunt mulți cei care te plac? Sunt mulți cei care nu te plac? Tu te-ai plăcea? Cum ai putea îmbunătăți asta?

Ce nu vrei să faci niciodată? Imaginează-ți că tocmai ai făcut-o: ce beneficiu îți aduce asta?

Cum nu vrei să fii niciodată? Când ai făcut asta un pic? Cum ar putea fi asta o calitate?

Ce secret ții ascuns? Cum ar fi să poți vorbi despre asta?

Care este cel mai mare dușman al tău? Cum ar fi să-i recunoști trei calități? Ce dar ai putea să-i faci din suflet?

Care este persoana cea mai importantă pentru tine? Cum ar fi să-i recunoști trei defecte? I le accepți?

Pe cine crezi că ai putea schimba? Tu ai nevoie de această schimbare? Poți face asta cu tine?

Pe cine vrei să ajuți? Cum ar fi să poată face singur/ă asta? Tu ai nevoie de același tip de ajutor? Care ar putea fi undița care să înlocuiască peștele?

Ce ți-ai dori, dar nu crezi că poți avea? Cum ar trebui să fii ca totuși să reușești asta? Ce pas mic poți face în direcția asta?

Care este cea mai mare obișnuință a ta? Cum ai fi dacă ai renunța la asta?

Ce te face să zâmbești? Ce te face să te încrunți? Cum ai putea să fii mai frumoasă?

Cât de des ieși în natură? Cum faci să te simți, câteva secunde măcar, parte din ea?

Cine zici că ești tu? De ce tocmai tu? Cum te bucuri de asta? Cum onorezi faptul că ești?

Ce lucruri importante mai ai de făcut? Care sunt cele pentru care pierzi timpul?

Ce anume te face să te simți bine în pielea ta? Ce anume te face să simți că te pierzi? Cum ai putea să îți rămâi fidelă ție?

Ce ai fi vrut să te mai întreb?…”

 

Urmele de pași se pierd, spălate de marea chemată în flux de lună, să mai învelească o bucată de nisip cu misterul ei întunecat.

Deci cine ești tu? De ce tocmai tu?

Standard