Apus în nuanțe de roz pe cerul albastru suav. Rochie roz la marginea mării albastre. Ochii femeii, apa dintre ape, surprind asemănarea culorilor și sclipesc jucăuș de încântare. Coincidențe… Valurile clipocesc ritmic și alină gândul, până ce-l alunecă pe valea coincidențelor spre marea întâlnire…

„Sfârșit de august, muzică și semiîntuneric. Sunt foarte tânără. Am un aer de căprioară, împletit paradoxal cu sentimentul că m-am copt destul. Port o rochie scurtă și strânsă pe talie din cașmir roz. Mă simt foarte relaxată. Gust clipa care curge lin. Brusc, în lumina improbabilă, ca și cum mă trezesc, te descopăr. Stai de vorbă cu o fată, flirtezi chiar cu ea, dar pare nesemnificativ pentru mine. Mă umplu de emoția întâlnirii: surpriză, bucurie și pace. Te știu de nu-știu-unde, de nu-știu-când… Te simt cu mine, de parcă prezența ta în încăpere mă face parte dintr-un „doi”, de parcă suntem uniți energetic în punte pe deasupra tuturor. Știu nu-știu-ce despre noi, care îmi este suficient ca să am răbdare să mă descoperi și tu. Mă așez pe un fotoliu și te privesc așteptând cu un zâmbet senin.

Mă vezi. Deși parcă trupul tău , țintuit o clipă, mă recunoscuse și înainte să întorci privirea. Aproape te rușinezi pentru că nu mă observasei de la început. Te scuzi politicos în fața fetei și, familiar și firesc, mă inviți la dans. Eu știu că mă inviți de fapt la viață. Eu știu că toate cuvintele sunt de prisos. N-ai de ce să ceri ceea ce-ți dau de peste timpuri și vieți. Doar trupurile noastre par o surpriză. Ești uimit de mijlocul meu subțire. Sunt uimită de căldura pieptului tău. Privirea ta se pierde printre buclele mele. Privirea mea îți mângâie pomeții fini.

Seara ne aparține. Petrecerea devine doar a noastră. O să vedem un film și tu te așezi la picioarele mele. O să cânți la chitară și eu mă așez la picioarele tale. Ne plecăm simbolic trupurile în fața sufletelor, ne dăm binețe în dimineața vieții de bărbat și femeie. Aerul este ca o apropiere caldă, ca o îmbrățișare permanentă. Între noi nu-i nici un gest stingher, nici o ezitare. Respirăm clipele-aripi cu respect și uimire și știm că au valoarea veșniciei.

Ne despărțim, deși nimic nu ne mai desparte. Ajung în patul meu de domnișoară și mulțumesc nu-știu-cui pentru tine, pentru mine, pentru noi, pentru coincidența drumurilor noastre, exact atunci când te-am chemat. Câtă lumină în mine! Câtă lumină în noapte!”

Noaptea s-a cufundat în mare. Luna a așternut drum argintiu până la mal, la picioarele femeii. Cu mâinile la piept, împăturite peste inimă, cu razele lunii pe chip și în păr, ea pare a mulțumi încă…