Carte

Femeia de la marginea mării – 6

Ce zi frumoasă azi! Bucuria plutește în aer. Este amiază. Lumina strălucește în bobițe nenumărate din mantia apei, cea scuturată de fiecare val. Și nisipul sclipește din puncte sidefii. Pe malul mării se perindă perechi de îndrăgostiți. Unii se joacă împroșcând stropi de apă ca praful de zână, alții se aleargă chicotind, alții tatonează gesturi și priviri când mai timide, când mai îndrăznețe. Marea cântă și iubirea îi răspunde în multe culori… Ceva lipsește totuși… femeia aceea, femeia mării… și malul pare incomplet fără ea, cu toată lungimea lui nesfârșită.

Dar tot scrutând zările, se poate descoperi mai ușor, mai aproape… o casă mică, vrednică de-a fi pagină de vis … Cum? Voi n-ați visat s-aveți cuib pe marginea mării? Unul mic, măcar pentru vacanțe și nebunii… Nu știu cum e al vostru, dar ăsta pare clădit din piatră, lemn și scoici. Pietrele sunt mari, rotunjite și divers colorate, bârnele de lemn sunt lăcuite cât să pară ude, scoici mari ornamentează pereții exteriori sau atârnă printre florile suspendate deasupra cerdacului, de-ți vine să tot intinzi mâna după ele, căci vântul suflă prin cochilii făcând ecou mării… Podeaua cerdacului e pietruită și ea cu sfere mici de piatră șlefuite egal într-un mozaic multicolor, ce te invită la masaj în talpă…

Iată și două piciorușe desculțe care tocmai primesc acest tratament… ieșind de sub rochia albă cu maci, cu mânecuțe ușor bufante ca la prințese, strânsă pe mijloc cu panglică roșie, pentru ca apoi să se reverse în falduri ample către glezne. Tot panglică roșie, pusă bentiță în păr… ca un pretext de ordine pentru buclele revărsate dincolo de umeri. Picioarele calcă pietrele cât ouăle de bibilică și femeia zâmbește vădit mulțumită de răsfățul din talpă, cu efect nu doar în tot trupul, ci și în sufletul ei. Și ca și cum ar vrea să păstreze starea de limpezire tocmai dobândită, se așează lin într-un fotoliu-balansoar admirând orizontul și plaja cu îndrăgostiți, ca să se legene ușor în ritmul valurilor… Imaginea aceasta de vacanță și senzația de ușoară amețeală dată de balans o poartă cu gândul într-o altă amintire dragă…

„Lume multă, veselie împletită cu grijă, ca în pragul unui fapt măreț, splendoare de lumină. O grădină de un verde opulent nuanțat divers și expresiv; o catedrală impunătoare pentru mine atunci, dintr-un mic oraș; o rochie mulată, alb-satinat, brodată cu perle până la genunchi, de unde țâșneau valuri albe răspândite bogat în jurul gleznelor vizibile dintr-un singur unghi. Pălărie de voal peste părul buclat și tocuri înalte. Tu, prințul meu, într-un costum de culoarea cafelei cu lapte, zâmbind țanțoș de măreția clipei. Tu mirele meu, eu mireasa ta.

Oamenii și frumusețea grădinii mi-au rămas totuși în umbra acestei amintiri. Căci lumina, revărsată din sufletele noastre către ceilalți, a umplut biserica, sub ochii lui Dumnezeu. Mai târziu aveam să interpretez sentimentele acelea de pace cerească prin ceea ce se numește „taina cununiei”. Dar atunci totul a fost experiență pură, fără cunoaștere. Nu înțelegeam nimic din ce spuneau preoții. Era ca un cântec ritualic de transă care mă înălța. Și uneori în timpul slujbei mi se puneau întrebări la care trebuia să răspund, parcă mă trăgea cineva înapoi, vorbindu-mi într-o limbă de nedeslușit. Răspundeam monosilabic și pe nimerite, mi-era foarte clar că preotul era iritat că nu mă puteam concentra. Dar eu eram foarte prezentă, foarte atentă la ceva mult mai profund decât cuvintele lui. Mâinile noastre unite ardeau și noi doi eram lumină, torță vie. Emoția era atât de puternică, momentul atât de solemn, că abia respiram, să nu tulbur miracolul. Tu singur știai ce simt, eu singură știam ce simți, cuvintele au fost de prisos și după aceea. Prea puțin am împărtășit după, pentru că am trăit un „împreună” copleșitor, onorant, viu, atunci. Și orice discuție părea a risipi… Doar mâinile noastre împreunate știu și azi să vorbească despre asta.

N-am prea înțeles pe moment nici legătura cu spațiul bisericii, dar se spune că biserica este mireasa lui Dumnezeu. Mireasă fiind eu, am putut să acced din starea mea de ființă măruntă și să-l întâlnesc pe Dumnezeu pentru prima dată conștient, pentru că mă țineai tu, iubitule, de mână. Era clar o „taină” dezvăluită doar nouă. Noi doar eram în lumină… Dumnezeule, câtă lumină!… de-a ajuns pentru toți și-a răzbit prin pereți. Aș putea spune că atunci te-am cunoscut, Doamne. Erai eu… și erai iubitul meu. Atunci ne-am văzut prima oară divinul din noi. L-am atins cu iubirea…”

Lacrimi se scurg din ochii ca marea,
Iar zâmbetul îi este larg ca zarea
Și-atâta bucurie pare să respire,
Că nu ști dacă-i viață sau e nemurire…

… mare… cer… mare… cer…

Standard
Carte

Femeia de la marginea mării – 5

Apus în nuanțe de roz pe cerul albastru suav. Rochie roz la marginea mării albastre. Ochii femeii, apa dintre ape, surprind asemănarea culorilor și sclipesc jucăuș de încântare. Coincidențe… Valurile clipocesc ritmic și alină gândul, până ce-l alunecă pe valea coincidențelor spre marea întâlnire

„Sfârșit de august, muzică și semiîntuneric. Sunt foarte tânără. Am un aer de căprioară, împletit paradoxal cu sentimentul că m-am copt destul. Port o rochie scurtă și strânsă pe talie din cașmir roz. Mă simt foarte relaxată. Gust clipa care curge lin. Brusc, în lumina improbabilă, ca și cum mă trezesc, te descopăr. Stai de vorbă cu o fată, flirtezi chiar cu ea, dar pare nesemnificativ pentru mine. Mă umplu de emoția întâlnirii: surpriză, bucurie și pace. Te știu de nu-știu-unde, de nu-știu-când… Te simt cu mine, de parcă prezența ta în încăpere mă face parte dintr-un „doi”, de parcă suntem uniți energetic în punte pe deasupra tuturor. Știu nu-știu-ce despre noi, care îmi este suficient ca să am răbdare să mă descoperi și tu. Mă așez pe un fotoliu și te privesc așteptând cu un zâmbet senin.

Mă vezi. Deși parcă trupul tău , țintuit o clipă, mă recunoscuse și înainte să întorci privirea. Aproape te rușinezi pentru că nu mă observasei de la început. Te scuzi politicos în fața fetei și, familiar și firesc, mă inviți la dans. Eu știu că mă inviți de fapt la viață. Eu știu că toate cuvintele sunt de prisos. N-ai de ce să ceri ceea ce-ți dau de peste timpuri și vieți. Doar trupurile noastre par o surpriză. Ești uimit de mijlocul meu subțire. Sunt uimită de căldura pieptului tău. Privirea ta se pierde printre buclele mele. Privirea mea îți mângâie pomeții fini.

Seara ne aparține. Petrecerea devine doar a noastră. O să vedem un film și tu te așezi la picioarele mele. O să cânți la chitară și eu mă așez la picioarele tale. Ne plecăm simbolic trupurile în fața sufletelor, ne dăm binețe în dimineața vieții de bărbat și femeie. Aerul este ca o apropiere caldă, ca o îmbrățișare permanentă. Între noi nu-i nici un gest stingher, nici o ezitare. Respirăm clipele-aripi cu respect și uimire și știm că au valoarea veșniciei.

Ne despărțim, deși nimic nu ne mai desparte. Ajung în patul meu de domnișoară și mulțumesc nu-știu-cui pentru tine, pentru mine, pentru noi, pentru coincidența drumurilor noastre, exact atunci când te-am chemat. Câtă lumină în mine! Câtă lumină în noapte!”

Noaptea s-a cufundat în mare. Luna a așternut drum argintiu până la mal, la picioarele femeii. Cu mâinile la piept, împăturite peste inimă, cu razele lunii pe chip și în păr, ea pare a mulțumi încă…

Standard
Carte

Femeia de la marginea mării – 4

Baloane perlate de spumă de mare, sparte creponat pe nisipul sidefiu. Dup-amiază curioasă, la taifas cu înțeleapta mare. Mătase albă foșnind candid peste trupul zvelt, sigur pe el. Glezne sărutate repetat de valuri care fug rușinate de așa îndrăzneală. Ochi adânci, căutători.

Marea își cântă simfonia perfectă. Secundele nasc întrebări care curg neobosit pe aripa vântului, venite dintr-o buclă de timp, de pe coama valurilor, dintre firele de nisip sau poate din străfundul sufletului limpezit al femeii. Răspunsurile ei, ale tale sau ale orișicui dansează împreună, pe drumul dintre țărm și stelele nevăzute, un vals al armoniei dintre zări.

„Cine ești? De ce tocmai tu? Cine-a ales să te naști?

Când ai început să-i asculți? Cum te-ai prins că exiști?  De ce tocmai tu? Ce miros avea mama?

Când ai simțit prima nedreptate? Cine ți-a luminat copilăria? De ce tocmai ție? Ce anume te făcea fericită? Era ușor să fii așa?

Ce-ai fost forțată să faci? De ce tocmai tu? Cum te-au influențat să fii? Când te simțeai singură?

Care-a fost prima ta senzație cu iz feminin? De ce tocmai asta? Cum te oglindeai în ochii tatălui?

Ți-amintești prima frică? De ce tocmai asta? Dar primul succes? De ce tocmai ăsta? Cine ți-a fost model? De ce tocmai el/ea? Pe cine-ai vrea să uiți? Prima durere de suflet? De ce tocmai asta? Prima pasiune? De ce tocmai asta? Un vis de adolescent? Un har de începător? O poftă de a risca? Un gând rebel?

De unde a venit iubirea? Cum ai recunoscut-o? O meritai? Erai pregătită? Cât ai dat? Cât ai primit? Ce n-ai avut să oferi? Ce ți-a lipsit? Ce-ai vrea să faci altfel? Ce-ai vrea să poți schimba? Cum ți-ai dori să fii? Cum ți-ar plăcea să trăiești?

Pe cine-ai vrea să ierți? De cine-ai vrea să fii iertată? Pe cine porți în inimă pentru totdeauna? De cine ți-e dor? Ce poți face pentru asta?

Ce ai pierdut? Cum poți accepta asta? Ce ai învățat din pierderea asta? Cum te-a făcut să devii? Cine ai fi fără asta?

Cui ai vrea să-i mulțumești? Cine îți spune mulțumesc? De ce tocmai ție?

Ce te bucură cel mai tare? Ce te supără cel mai tare? Cum poți schimba asta?

Cât de mult iubești? Cât de iubită te simți? Cum participi la asta? Cum poți îmbunătăți asta?

Cât de mult suferi? Cum participi la asta? Cum poți îmbunătăți asta?

Cât de mult accepți? Cum poți îmbunătăți asta?

Ești o persoană activă? Prea puțin activă? Prea activă? Ești o persoană eficientă? Faci lucrurile cu efort mare? Ai putea obține rezultate bune mai ușor, bucurându-te mai mult de ceea ce faci?

Ai prieteni mulți? Buni? Ești un prieten bun? De ce tocmai tu?

Sunt mulți cei care te plac? Sunt mulți cei care nu te plac? Tu te-ai plăcea? Cum ai putea îmbunătăți asta?

Ce nu vrei să faci niciodată? Imaginează-ți că tocmai ai făcut-o: ce beneficiu îți aduce asta?

Cum nu vrei să fii niciodată? Când ai făcut asta un pic? Cum ar putea fi asta o calitate?

Ce secret ții ascuns? Cum ar fi să poți vorbi despre asta?

Care este cel mai mare dușman al tău? Cum ar fi să-i recunoști trei calități? Ce dar ai putea să-i faci din suflet?

Care este persoana cea mai importantă pentru tine? Cum ar fi să-i recunoști trei defecte? I le accepți?

Pe cine crezi că ai putea schimba? Tu ai nevoie de această schimbare? Poți face asta cu tine?

Pe cine vrei să ajuți? Cum ar fi să poată face singur/ă asta? Tu ai nevoie de același tip de ajutor? Care ar putea fi undița care să înlocuiască peștele?

Ce ți-ai dori, dar nu crezi că poți avea? Cum ar trebui să fii ca totuși să reușești asta? Ce pas mic poți face în direcția asta?

Care este cea mai mare obișnuință a ta? Cum ai fi dacă ai renunța la asta?

Ce te face să zâmbești? Ce te face să te încrunți? Cum ai putea să fii mai frumoasă?

Cât de des ieși în natură? Cum faci să te simți, câteva secunde măcar, parte din ea?

Cine zici că ești tu? De ce tocmai tu? Cum te bucuri de asta? Cum onorezi faptul că ești?

Ce lucruri importante mai ai de făcut? Care sunt cele pentru care pierzi timpul?

Ce anume te face să te simți bine în pielea ta? Ce anume te face să simți că te pierzi? Cum ai putea să îți rămâi fidelă ție?

Ce ai fi vrut să te mai întreb?…”

 

Urmele de pași se pierd, spălate de marea chemată în flux de lună, să mai învelească o bucată de nisip cu misterul ei întunecat.

Deci cine ești tu? De ce tocmai tu?

Standard