Întuneric și val șoptit alene. Părere lăptoasă în zări. Punct de foc, ochi care ne vede. Culoare vie întinată în mare. Și gata, Zeul Soare trezit răsare, cotropește totul inventând dimineața, în timp ce păsările concertează cu venerație.

Firele de nisip încă lenevesc gâdilate de lumina roșiatică. Deși pescărușii au ieșit la apel și inspectează plaja tacticos…

În fundal, casa cu scoici are obloanele-pleoape pe jumătate lăsate și ușa verandei întredeschisă ca o gură pregătită să spună ceva către o ureche. Pe verandă, un pled alb de pluș atârnă pe jos, după ce înfășoară cu dărnicie fotoliul… în care stă pitită până la gât femeia cu ochii ca marea.

Spectacolul zilei născute din noapte, soarele ridicat din apă ca să urce spre cer, i-au adus pe chip zâmbet nostalgic și lumină în priviri, odată cu amintirea unui alt început, poate cel mai important început din viața ei. Căci nu există privilegiu mai mare pentru o femeie decât acela de a fi părtașă începutului unei vieți, cea a puiului ei…

„ Parcă se întâmplă ceva cu mine. Parcă se iscă o părere, o vibrație, un licăr de emoție. Aș vrea să cred și parcă nici n-aș crede… E ca un vis, iar căutarea certitudinii m-ar putea trezi. Îmi ascult cu atenție corpul. Respir altfel, mai amplu, am alt aer. E o senzație nouă, de liniște și în același timp de neliniște cam cât o șotie. E ca o teamă pe care pofta de nebunii o ține cu capul sub apă, ca să fie ea pe val, în soare și vânt. Îmi fâlfâie plexul a nerăbdare, a schimbare, a viață acută. Și gata, acum trebuie să știu, ca și cum mi-aș lumina cele mai profunde părți ale corpului cu înțelegerea a ceea ce se întâmplă de fapt. Trepidează secunda cu greutate și mă deschid să primesc marea veste. Sunt o mare de simțuri cu mii de ochi, urechi, degete, nări și buze gata să absoarbă clipa prin toate celulele.

… Aaaaaaaaa!… O liniuță roșie anume face diferența. Gândul parcă a înghețat în timp ce emoția a țâșnit cu puterea unui vulcan trezit din somnul de veacuri. M-a umplut până-n creștet cu lumină caldă. Mi-a făcut pielea sită pentru culori de curcubeu. Plâng cu fericire rostogol pe obraji purpurii. Dansez în ritmul bucuriei. Chicotesc și zbor. N-am cuvinte… și am și-un nod în gât… de mamă. Nicicând nu am mai trăit așa împlinire și atâta responsabilitate. Dumnezeule, mi-ai dat în grijă o viață! Viața copilului meu!

… Am o burtă tare țuguiată și mă simt mai sexy ca oricând. Sunt foarte informată, mănânc sănătos, natural, nu prea trec pe la doctori, iar când mi-e rău cred că este firesc, fiziologic, nimic grav. Port cu mine un miracol despre care cred că este de când lumea și inedit de fiecare dată. Mă simt foarte aproape de Dumnezeu. Primesc semne la tot pasul sau prezența mea, ca o conștiință lărgită, mă face incredibil de intuitivă. Puiul din mine crește iar eu devin datorită lui și pentru el, altcineva. Iubesc susținând, conținând, îmbrățișând, creând din mine permanent. Mă simt un izvor de viață.

… Nasc. N-am timp de frică și nici putere să țip. Ador fiecare secundă cu durerea ei acută cu tot. Parcă tot universul este atent și concură la acest spectacol. Eu și puiul meu suntem cap de afiș. Dar eu sunt și cel mai fascinat spectator. Nu știu din ce viață am învățat să respir eficient și să-mi dozez energia, mă surprinde cât de bună sunt la asta. E iar un amestec de liniște cu „totul e bine” și de emoție nerăbdătoare cu „vreau să te văd”. Clipele picură cu ecou și eu mă rup de prea multă iubire. Nașterea e foarte aproape de moarte. E foarte ușor să renunți la viața ta ca să dai viață. E atâta dăruire în clipa aceea încât viața ta se poate scurge complet în noua viață fără nici o părere de rău, ca o mare împlinire a destinului. Ca și cum experiența aceasta de mamă care se dăruie poate fi de-ajuns pentru un om…

Totul e bine. Sunt iar inundată de endorfinele-licurici și luminez prin ochiurile pielii pentru că te văd, pui roz și… Aaaaaaaaaaaaa! te-au pus pe inima mea!…  plâng cu iubire… pieptul meu a-nflorit sub tine, ghemotoc viu. Comunicăm amândoi dincolo de cuvinte: ne ascultăm celulele, ne liniștim, e ca un dans al nostru în armonie, pe o melodie de început de lumi…”

Același țărm. Aceleași urme delicate de pași pe nisip. Voaluri verzi și păr despletit fluturând în jurul siluetei feminine. Mare cu sclipiri de smarald. Strigăt de pescăruș când aproape, când departe.

În lumina asfințitului ochii femeii sunt de un verde felin. În spatele luminii lor împăcate vibrează sângele fierbinte. Pescărușul insistă, parc-ar vrea să-i spună: „Sunt eu, nu mă recunoști?”. Ochii ei tac o clipă ațintiți ca în fața unei imagini neașteptate, în timp ce trupul încremenește la jumătatea unui pas. Apoi, cu un zâmbet, totul este repus în mișcare. Doar că ochii derulează o poveste veche…

„Doisprezece-treisprezece ani. Seară de vară la munte cu părinții. Răcoare și întuneric. Muzică și tineret în fața unei cabane. Un băiat mă invită la dans. Nu pot să ridic ochii. Tremurul iscat în suflet aproape îmi fură vocea. Strecor un Nu! șoptit grăbit, de parcă fugisem de mult de la fața locului. Ba da!, mă corectează mama. Băiatul mă ia in brațe. Dansez… mă zbat interior, inimă speriată în trupul împrejmuit de prezența mult prea apropiată. Surpriza și frica înving curiozitatea: nu vreau să știu cum arată, nu sunt pregătită pentru rolul de fată curtată, n-am apucat să mi-l doresc. Se termină melodia, am scăpat. Parc-am făcut o mare boacănă… totuși simt un pic de mândrie pe lângă jena imensă. M-a surprins faptul că ai mei m-au încurajat, sunt deja confirmată în rolul acesta. Domnișoară…

Peste un timp, un băiat cu ochi albaștri îmi cere prietenie. Mie, nu știu de ce, îmi plac alți ochi albaștri. Intențiile nu au putere de acțiune: nu se întâmplă nimic nici pe marea care mă dorește, nici pe cea pe care o doresc. Dansez mult cu un alt băiat care vine în vizită din altă localitate: îmi place, îmi asum acum rolul de fată curtată, dar nu mă îndrăgostesc. E ca un joc incitant care mă amețește ușor cu o emoție nouă, un coktail de nerăbdare, dorință, entuziasm. Ceea ce simt pornește din mine dar nu are adresant concret. E un fel de… iata ce-aș putea da, aș putea înflori spre cineva. Zburătorul meu capătă ușor contur: îmi imaginez un brunet înalt, evident, cu ochii sălbatici ca marea. Nu mă abțin să nu povestesc prietenelor episoade romantice și aventuroase dintr-o relație inventată.

Mai trece un timp, poate ani, mă îndrăgostesc până peste cap. Ochii îmi ard permanent, dar vocea nu mă ajută de loc. Dumnezeu mi-l tot scoate în cale pe prinț, dar eu fug mâncând pământul. În preajma lui emoția mă copleșește, cred c-aș putea să explodez. Cu gândul îl caut, dar fizic nu fac față și fug.

Alți ani, alt băiat. Iubirea îmi umple trupul și răsuflă doar printr-un sărut din vârf de buze. Dacă până acum am fost centrată pe forfota din mine, acum încep să-l văd și pe el. Nu doar ca pe o închipuire, ci și ca pe o persoană reală, nesigură, care-și probează diferite modele de comportament. Comunicarea rămâne firavă, deși aș avea atâtea de întrebat. E prea mult ceea ce simt, ca să-mi rămână loc de structurat gânduri.                     

Douăzeci de ani. Am plecat de acasă și gust libertatea. Mă simt bine reflectată în ochii admiratorilor. Îi văd. Caută căutându-se. Mai mult ca oricând am nevoie de adevăr, nu de măști, nu de roluri încercate. De cineva pregătit să se deschidă, pentru că eu aici sunt. Sunt gata să dau iubire și am nevoie să o primesc. Îmi știu atu-uri și goluri și vreau să mă exprim autentic. Caut ochii care ar putea rămâne deschiși în fața sufletului meu…”

Pescăruș zburător, aproape, departe, „tu mă vezi?”, „eu te văd?”, mă poți lua cu tine în zbor?

Va urma.