Eseuri, Terapie de cuplu

„Fii bărbată, Zoe!” (I)

WOMANORMANÎntr-o lume falimentară, copiii sunt puși să muncească de foarte devreme, iar bătrânii nu mai sunt scoși la pensie. Și dacă asta vi se pare o exagerare și nu vă îngrijorează încă în ceea ce ne privește, observați măcar tot tam-tam-ul de „încurajare și susținere” pentru femeia-manager, femeia-antreprenor, femeia-lider politic. Această direcție trasată la nivel european sau mondial vine împachetată elegant în lumina drepturilor omului. Cum primim cadoul acesta?

Femeia se simte măgulită, capabilă și îndreptățită să fie în sfârșit egala bărbatului, răzbunând șirul lung de străbune care au amestecat în cratiță cu o mână, au legănat coșul prins de tavan cu cealaltă și care mai aveau nevoie de câteva mâini să-i smotocească pe ceilalți copii ce chirăiau în jurul fustei lor.

Bărbatul este obosit și el transgenerațional de atâtea războaie, expediții, de trasul în jug pentru ditamai familia prin arșiță, ploaie sau vânt. A câștigat acum privilegiul de a lenevi, oferind spațiu „feministei” care se zbate cu atâta aplomb. Se mulțumește cu un salariu mai mic decât al nevestei în schimbul beneficiilor rămânerii mai mult în adăpostul lui „acasă”.

Pare că se face un fel de dreptate, de reparare a frustrărilor istoriei. Femeia învață, votează, muncește, conduce. Bărbatul se relaxează, este un părinte mai drăguț și mai permisiv cu copiii mari, intră chiar în concediu paternal pentru binele financiar al familiei. A fi un tată extraordinar vine să repare rănile lui de copil cu tată absent emoțional.

Toate bune și frumoase. Câtă libertate! Copiii iau ca pe o normalitate o mamă nervoasă, epuizată de la birou și un tată care gătește, pune rufele la spălat, dă cu aspiratorul. Deși e un pic mai greu pentru ei (copiii) să se identifice cu rolul masculin sau feminin atunci când cresc… O confuzie de rol plutește în casă.

Dar locul în care confuzia creează „de-a dreptul” haos și anarhie este patul. Patul conjugal. Acolo nu se mai știe cine acționează și cine conține. Cine e puternic și cine e sensibil. Cine oferă protecție și cine afecțiune. Nu-ți vine să faci dragoste cu „Angela Merkel”! Nu-ți vine să te lași pe mâna tipului ăsta slab și efeminat căruia tot tu îi trasezi sarcini! Iubirea are legile ei. Și când ele nu sunt respectate, doare ca naiba. Iar neiubirii nu îi ține de cald nici contul din bancă, nici susținerea europeană. Bine că avem bani de divorț și că nu mai suntem constrânși religios ori moral să suferim împreună. Câtă libertate!

Totul se reduce la dreptul și libertatea de a munci și la dreptul și libertatea de a fi singuri! La naiba cu dreptul copilului la familia lui! La naiba cu mama blajină cu sânul ei cald! La naiba cu tatăl care instaurează ordinea! La naiba cu mama cu miros de cozonaci și de „acasă” și cu poala ei în care să plâng! La naiba cu tata care mă scoate în lume și mă încurajează să acționez, să mă afirm, să risc!

Dacă muncim și suntem rupți pe dinăuntru poate murim mai repede și rămân mai puțini. Nu e loc pentru toți. Nu e loc pentru familie. Nu e loc pentu iubire. Totul costă. Și iubirea costă.
Și libertatea ne costă.

Va urma.

Standard
Eseuri

Stângăcii de bărbat, stângăcii de femeie

IMG_20140119_062748Cu toții am avut un început nesigur în adoptarea rolului sexual. Ne naștem copii pur și simplu, iar cei mari ne îmbracă, ne piaptănă și se poartă cu noi diferențiat, așa încât devenim psihologic fetițe și băieței, mai mult decât prin mica diferență corporală.

Apoi vine o vreme când ceva din interiorul nostru face adevărata diferență, ceva care ajunge să se exprime mai serios fizic. Celor din jur le cresc pretențiile unor comportamente tipice din partea noastră, care să corespundă categoriei de gen căreia îi aparținem. În acest moment, în care corpul capătă forme încă neasumate și în care dorințe stranii, dar pătimașe, ne dau ghes, cunoscătorii de pe margine capitulează în a ne susține evoluția sexuală, considerând-o zonă tabu. Ne ghidează comportamentele sociale de suprafață, dar ne ignoră viața interioară cu tot tumultul ei, inerent marii schimbări.

„Îmi vine să… , dar nu știu cum și mi-e frică!” este caracteristica acestui moment. Și cel mai des, debutul stângaci pe tărâmul noii identități este soldat cu eșecuri. „Vreau să îi spun că o plac, dar mi-e teribil de frică de respingere ei.” „Vreau să-i vorbesc, să ne cunoaștem mai bine, dar îmi piere glasul și gafez stupid!” „Vreau să mă apropii de el, dar pașii mei o iau la galop, depărtându-mă de el!” „Bat la ușa ei și nu-mi răspunde, sunt convins că era acasă și nu m-a vrut!” „Vreau să-i vorbesc despre sentimentele mele, dar cred că lui nu-i pasă de fapt de mine, aș fi o caraghioasă!” „Mă tem că vrea doar o altă experiență, printre cele de dinaintea mea și cele ce îmi vor urma, nu am curajul să mă cred specială pentru el!”

Uneori aceste frământări interioare ne blochează afirmarea sexualității. Alteori reușim să le depășim până la nivel de comportament, dar nu primim răspunsul râvnit și… de ceea ce ne-a fost frică n-am scăpat. Chiar și cei care par câștigători ai marelui loz al iubirii din prima își trăiesc îndoielile lor inițial și apoi reușesc să le îngroape în ei profund, pentru o vreme…

Nesiguranța aceasta de început se scrie adânc în bărbatul sau femeia ce devenim. Păstrăm în ființa noastră sexuală amprenta acestui început. Rămânem timizi, ne așteptăm la respingeri. Răspundem agresiv oricărui apropo sexual, ca să ne apărăm de dureri viitoare ori ca să ne răzbunăm încă pentru durerile vechi. Evităm să ne implicăm emoțional în relații, încercând să păstrăm controlul. Mirosim pericolul din orice apreciere primită din parte sexului opus. Adoptăm comportamente standard pentru orice reprezentant din categoria adversă de gen.

Cum ar fi fost dacă un părinte ori un unchi ne-ar fi vorbit despre firescul acestei nesiguranțe, ceața deasă a nașterii noastre ca ființe sexuale? Cum ar fi fost să nu o luăm atât de personal, să nu ne simțim atât de inadecvați, de neputincioși, de neperformanți? Cum ar fi fost să ne susțină cineva să ne păstrăm încrederea în masculinitatea ori feminitatea proprie?

Și acum ce am putea face? Pentru că până la urmă, atitudinea ca bărbat sau femeie se reflectă în atitudinea noastră profesională, în relația cu propriul copil și mai ales determină evoluția relației de cuplu actuale, ori evitarea unei astfel de relații.

Pentru o confruntare curajoasă cu bărbatul real / femeia reală din tine, adică… cu adevărul personal, te așteptăm la prima întâlnire de vară de sub numele VACANȚE PENTRU SUFLET…

https://www.facebook.com/events/1487985001492835/

Standard
Pilule de reflectie

Bărbatul și femeia

Frica bărbatului de a fi neiubit vine din constatarea diferențelor dintre femeie și el. Dinspre bărbat, femeia poate fi văzută ca având capacități de nesuportat, tocmai pentru că lui nu îi sunt la îndemână caracteristicile specific feminine: sensibilitate, receptivitate, capacitatea de a conține, preocuparea pentru detaliu, analiza, arta, intuiția, imaginația, etc.. Faptul că bărbatul este deficitar în acele aspecte este un atac la imaginea lui de om atotputernic. De aici și nevoia de a-și exprima masculinitatea exagerat, o nevoie de a-i fi recunoscută puterea. „Pentru că nu pot face față la ceea ce tu ești și eu nu pot fi (feminitatea ta), mă comport așa încât să te impresionez, să te șochez cu ceea ce mă face diferit de tine (masculinitatea mea)”.

Și cât de simplu ar fi să recunosc, bărbat fiind, femininul din mine, să-mi permit accesul la acele caracteristici pe care de fapt le conțin, doar că îmi sunt mai puțin evidente, mai puțin manifeste, mai profund situate (mai ascunse). Să înțeleg că la nivel de ființă, care conține toate poveștile înaintașilor (inclusiv a celor feminini), am născut, am manifestat femininul pregnant altă dată. E doar un dans în care rolurile se schimbă: sunt când bărbat (și atunci mi-e dor să fiu femeie, pentru că nu mi se permite și nu-mi dau voie să mai fiu femeie), când femeie (și atunci mi-e dor să fiu bărbat, pentru că nu-mi dau voie și nu mi se permite să mai fiu bărbat).

Și când mi-e dor să fiu femeie îmi doresc să conțin emoțional (cât mai multe femei, pentru că lor trebuie să le dovedesc că sunt capabil și eu de asta). Mai multe, pentru că e greu să mă pun cu un adversar care dă viață, e greu să mă conving chiar pe mine că am succes.

Și când mi-e dor să fiu bărbat, tun și fulger, vreau să controlez și să domin (un bărbat, pentru că lui trebuie să-i dovedesc că nu sunt slabă, așa cum de fapt mă simt în haina strâmtă de femeie). Mi-e suficient unul, pentru că el e prototipul puterii iar eu prototipul vulnerabilității și să reușesc o dată este deja o demonstrație de forță. Și în același timp de iubire… mi-e de-ajuns să-i arăt lui, pentru că pentru mine el este cel mai important om de pe pământ.

De cele mai multe ori femeii îi poate fi suficient un bărbat ca să își exprime iubirea și puterea, bărbații se pierd în demonstrații multiple în care nu pot iubi deplin (pentru că ar putea părea slabi, dependenți) și nici destul de puternici nu ajung să se simtă. Puternicul este veșnic însetat de iubire, iubitoarea luptă pentru putere…

Cealaltă jumătate din noi strigă să fie văzută și se manifestă exagerat, isterico-agresiv, când scapă de cenzură… Și când te gândești că în loc să o folosești irațional, distructiv, ți-ar putea fi resursă conștientă… Ce poate fi mai plenar decât un bărbat tandru… de exemplu în relația cu copilul său pe care îl hrănește psihologic, îl confirmă identitar cu fermitate, așa cum mama singură nu reușește. Ce poate fi mai armonios decât o femeie conștientă de forța ei interioară, având puterea de a înțelege și a accepta viața cu iubire (nu cu durerea resemnată a intransigentei care a renunțat la iubire).

Masculinul și feminimul se justifică unul pe altul, cu armele celuilalt. De aici tot amarul. De fapt puterea este iubire.

Standard