Am întrebat cireșii înfloriți
cum fac să fie-așa de fericiți.
Și mi-au răspuns cu-al lor parfum suav și călător,
cu freamăt lin, delicatețe și umor
prin două-trei petale-n zbor…
că totu-i un miracol trecător.

Am întrebat și păsările-ndrăgostite
cum fac să fie atât de iubite.
Și mi-au răspuns în stilul păsăresc
că a iubi și-a fi iubit este firesc,
a fi îngijorat e tipic omenesc
și s-au întors la trilul lor cel nebunesc.

Am întrebat crenguțele ce-nmugureau
cum fac de-atâta viață-n ele au.
Și mi-au răspuns prin boabele pocnite
că pentru-ncrederea în ele sunt vestite
că seva le inundă pe șoptite-negândite
doar pentru că se lasă primenite.

Le-am întrebat pe florile mai delicate
cum fac pe moarte să nu fie supărate.
Și mi-au spus că din moarte o să-nvie
cu dor de viață-n primăvara ce-o să vie,
că supărarea-i o copilărie,
că tot ce este trebuia să fie.

Am întrebat frumoasa primăvară
cum face-atât de tânără să pară.
Mi-a spus că nu-i e frică de nimic,
nu se ascunde sub machiaje nici un pic,
îi plac nuanțe naturale: roz-bombon, verde-fistic…
iar aerul rebel e cel ce-i șade șic.

Apoi în suflet cu curaj eu mi-am privit
să văd… de ce-i așa neliniștit.
Mi-a spus că și să piardă a-nvățat
(și-asta nu-nseamnă că durerea l-a iertat)
doar că dorul de nou l-a perturbat
cu vise. Iar un ghiont și un oftat…

i-au arătat că-n realitate
nu prea putem să le avem pe toate,
perfecțiunea e o utopie,
viața-i un dans între extaz și tragedie…
Dă voie lucrurilor, suflete, și să nu fie
și lasă-te surprins de ce-ar putea mâine să vie…