Nu ne mai văzuserăm de mult, așa că abia așteptam să-ți vorbesc despre mine, dar și să aflu cum îți e ție acum. Aveam atât de multe să ne spunem, încât gândurile ni s-au învălmășit și n-am mai știut cu ce să începem. Parcă totul era superficial, n-aveam curajul să ne scufundăm în intimități afective.

Ne-a fost mai ușor să filozofăm: suntem amândoi atât de buni la asta! Teoriile noastre nu sunau foarte diferit, un martor ar fi putut spune că se confundă. Dar noi sesizam diferențe de interpretare care căscau prăpăstii între noi. Așa că fiecare încerca să explice în detaliu varianta lui, iar celălalt n-avea răbdare să asculte, părându-i o denaturare, o pervertire a adevărului propriu.

Îți priveam chipul atât de familiar, de parcă ai fi fost tot cel pe care-l știam eu… ori acum, evident, erai altcineva. Vorbeai despre mine ca despre cine am fost și mi-era greu să te conving cine am devenit. Citeam unul pe fața celuilalt dezamăgire: așteptările ne-au fost mai mari… nu prea ne mai potriveam în înțelegere. Și-aveam așa un sentiment acut că celălalt s-a pierdut… de noi, dar și de sine, dar și de firescul vieții. Și nici măcar nu mai părea recuperabil. Cu toate strădaniile, niciunul nu era credibil pentru celălalt. Așa că în cele din urmă am renunțat. Ne-am despărțit în pace.

După ce ai plecat am realizat că nu ne-am îmbrățișat. Și câtă nevoie aveai! Și câtă nevoie aveam! Am înțeles că nici de data asta nu mi-a reușit acceptarea. Pentru că și de data asta mi-aș fi dorit să mă vezi tu pe mine și m-am purtat ca un copil care se dă cu fundul de pământ să atragă atenția, protestând. Să-ți arăt cine am ajuns. Să te salvez din iluzia în care te zbați, cu cunoaștere autentică. De parcă doar dacă ai vrea să fii ca mine, m-aș simți iubită de tine.

Și dintr-odată am văzut cât de tare ne oglindim unul în celălalt. Cât de relativă este cunoașterea. Cum am ratat încă o șansă de a ne întâlni real, emoțional. Că indiferent ce spuneai, dacă aș fi putut să ascult, dacă aș fi putut să accept ca adevăr al universului tău, dacă n-aș mai fi vrut să modific, să corectez, ar fi însemnat că te văd, că respect realitatea ta… OK, ăsta ești tu! te iubesc așa! Nu trebuie spus și nu trebuie făcut nimic anume. Este suficient să fim ceea ce suntem în clipa asta, miracol de prezență împreună.

Mi-e atât de clar acum când ești departe… și-atât de-nvolburată am fost lângă tine. Acum știu că nu vreau să te modelez nicicum. Că te port mereu cu mine în ceea ce sunt. Că nu avem nimic de dovedit. Vreau doar să ajungă la tine iubirea mea. Iertarea mea. Recunoștința mea.

Scriu asta în timp ce aud clopotele învierii. Înțeleg că te-am pierdut în o mie de feluri, ca să te câștig dincolo de fapte, în sufletul meu. Ca să te accept nu pentru că mi-am propus, ci pentru că iată, nimic nu mai pot schimba. Nu mi-a mai rămas decât acceptarea. De tine, de mine. Că totul are un sfârșit. Că orice sfârșit este un început.

Hristos a înviat!