Noi ăștia care-am apucat vremuri ceaușiste am fost crescuți îngrădiți de reguli. Cravata de pionier ne strângea de gât, centura ne ținea în frâu, tunsoarea sau bentița de pe cap ne ordona personalitatea.  Părinții ne erau plecați peste zi la muncă și încă nu se inventase conceptul de „bonă”. Era nevoie de un set serios de reguli care să confere unui copil singur siguranță. O cheie legată de-un șnur, lista cu sarcini găsită pe masă și graba de a le face, ca să rămână timp pentru joc, ne erau reperele zilei. Așa că am asociat regula cu lipsa libertății.
Copiilor noștri am vrut să le oferim tot ce n-am avut, ca o reparație adusă vechilor frustrări (ce mai haine și ce mai jucării!). Și mai presus de toate le-am dăruit libertate. Noi cei saturați de reguli ne-am simțit bancheri peste conturile libertății. Ne-am imaginat că asta le va da aripi puilor noștri, pentru că nouă regulile ne erau împletite cu frici-bolovani.

Doar că regulile sunt tocmai cele care dau copilului contur. El nu se poate responsabiliza de la sine, ci doar prin introiectarea restricțiilor și legilor părintești. Până și jocul are reguli. Ca să se descopere, copilul are nevoie de un spațiu strâmt de acțiune, dincolo de care ar fi confuz, risipit, pierdut. Și cu cât avansează în vârstă, spațiulul va fi din ce în ce mai larg, regulile se renegociază, sunt mai permisive. Fiecare an în plus din vârsta copilului trebuie să primească recunoaștere din partea părintelui prin faptul că este cucerit un drept nou. Iar de la adolescență începi să te bazezi pe ce ai sădit în copil până acum (dacă ai făcut-o), convertind regula în consultanță. „Te informez cu privire le experiența mea în domeniul cutare, dar îți las permisiunea să alegi varianta care ți se potrivește, îți acord încrederea că ești capabil să decizi și să îți asumi consecințele propriilor acțiuni.”

Iar drepturile vin la pachet cu responsabilități. „Ai voie să… pentru că acum ești în stare să… . Și când nu aveai voie multe, era pentru că ele toate îți puneau încă viața în pericol și nu era de dragul de a-mi exercita eu puterea. Putere pe care totuși o aveam: ca tată al tău, eram cândva centru al universului tău, îți eram Dumnezeu. Iar acum îmi slăbește puterea în fața ta, îmi scade responsabilitatea pentru viața ta, redevenind mai al meu. Primesc în schimb satisfacția că am făcut treabă bună, pentru că iată, stai pe picioarele tale.” Evident, pentru unii poate fi devastator să piardă dreptul de a-și controla copilul. Sunt cei care și-au pierdut sensul personal și-și făcuseră un scop din a-l servi pe copil. Iar copilul care din loialitate față de părinte rămâne sub coordonarea acestuia își blochează creșterea psihologică, își mutilează spiritul, își pierde pofta de viață și încrederea în sine. Rămâne dependent și integrează dependența ca axiomă a vieții lui, cu nenumărate fațete.

Prea multe reguli te sufocă, nu-ți lasă loc să ființezi. Prea multă libertate îți șterge granițele, ajungi să te confunzi cu ceilalți: iar fără contur, nu-ți mai păzești pielea. Un toxicoman îmi spunea… „Dacă tata mi-ar fi pus reguli, probabil viața mea era alta! Eu eram tentat să fac orice.”

La români, ieșirea femeii tradiționale de sub asuprirea bărbatului (a se citi bătaie și stat la cratiță) i-a conferit acesteia și puteri pe care să nu le poată duce. Bărbatul o fi ripostat el inițial și-apoi s-a relaxat. A lăsat-o să-și măsoare mușchii făcând carieră, dar ea a vrut să facă pe bărbatul și acasă, a preluat și gestionarea regulilor în fața copiilor. Ea a devenit polițistul isteric, iar el fratele mai mare, de gașcă, al copiilor. Doar că un tată infantilizat crește un băiat ce nu se poate maturiza. O mamă general crește o fată insensibilă, care nu-și asumă feminitatea. Cât sunt mici (ea) îi mai păcălește, dar la un moment dat nu mai este credibilă. Autoritatea este tatăl, prin har dumnezeiesc. Iar mama este conținătoare de emoții. În engleză aș continua aici cu… Because.

Libertatea și responsabilitatea sunt astfel fațetele aceleiași monede, nu se exclud. Doar că cea din urmă este ștanțată prima. Iar când n-ai avut șansa unui tată care să știe să facă asta, nu-ți rămâne decât, cu timpul, să începi să-l suplinești: să-ți pui câteva reguli prin care să te păzești de pericole reale, să-ți lași ceva libertate de explorat viața. Măcar cât să-l exersezi pe tine pe tatăl care ai putea fi…