Ca să poți să accepți, e nevoie să înțelegi. M-am străduit să înțeleg cum a ajuns tatăl meu, cândva spirit liber, un votant de stânga.

Avem un Eu real și un Eu ideal. Ceea ce sunt și ceea ce mi-aș dori să fiu. Atunci când ne dorim să fim mai mult decât suntem in prezent, ne situăm pe o pantă ascendenta, de evoluție personală. Credința în propria dezvoltare este exprimată prin sensuri de viață, prin scopuri pe termen mediu și lung. Schimbarea este inerentă. Oricât ar fi de greu, privim spre viitor, spre luminița de la capătul tunelului. Sperăm. Accelerăm.

Când viața noastră o ia pe panta descendentă și nu mai prefigurăm un viitor mai luminos, ci unul mai sumbru, schimbarea devine un lucru de temut. Ne dorim să ne conservăm așa cum suntem, ba chiar ne intoarcem privirile spre trecut, admirând cu jind personajul măreț care am fost. Pentru că nu mai sperăm la mai mult decât suntem, scopurile pe termen mediu și lung dispar. În schimb, am face orice ca să menținem starea de fapt. Eul viitor nu mai este un Eu ideal. Eul trecut are valențe de invidiat, doar că nu putem inversa sensul timpului. Înțelegeți acum cu câtă disperare frânăm în acest stadiu al vieții? În care nu mai sunt… și nu mai am… ne fac impresionați de grija cuiva către noi, măsurată cu o găleată?

Oricât ar fi de dureros, tata este un pensionar și se comportă ca atare. Există excepții de spirite liberale care sfidează vârsta înaintată a trupului gazdă, dar tata se încadrează în medie.

Și e pătimaș. Emoția puternică ce insoțește acordul sau dezacordul nostru către un candidat este o dovadă a proiecției. Proiectăm pe candidatul preferat calitățile proprii de care ne-am pierdut (ce n-am reușit să fiu sau ce nu mai reușesc să fiu). Proiectăm pe candidatul indezirabil, defectele pe care nu ni le-am asumat niciodată.

În fond și plusul și minusul sunt părți ce ne compun. Și pontiștii și klausiștii sunt oameni ai acestui popor. Iar cel ce îi va conduce va fi reprezentantul identității noastre naționale de acum. Faptul că suntem împărțiți în două exprimă echilibrul dintre nevoia de schimbare și nevoia de stabilitate care concurează la nivel de societate (ca și la nivel individual, cu procente specifice vârstei).

Și până la urmă, cât să conteze de va fi unul sau altul? Noi suntem tot ăia. Realitatea suntem noi. El e doar visul nostru: un ideal sperat sau un ideal de nepierdut.

Noi deja suntem. Rezultatul votului ne va fi pe măsură.