Ora de curs începe și azi cu strigarea catalogului. Cândva elevii se ridicau în picioare pentru a fi văzuți pe de-a-ntregul. În zilele noastre probabil că doar ridică o mână, dar spun, ca și altă dată: „Prezent!”. Nu spun „Sunt aici!” sau „Am venit!” sau „Uitați-mă!”. Nu e vorba doar de ocuparea unui spațiu în sală ori în clasa ca grup, de performanța de a fi ajuns la timp sau de nevoia de a fi recunoscut ca individ, captând pentru o clipă atenția celorlalți. A fi prezent e mult mai mult decât atât și rămâne o provocare nu doar pentru elev, ci pentru fiecare dintre noi adulții, pe drumul întortochiat al vieții.

Prezentul, în sens larg, poate fi descris ca epocă istorică, contemporană. Ea începe cu Primul război mondial, este guvernată de automobil, telefon și internet, parcurge mai multe generații și se află în desfășurare.
În cealaltă extremă, cercetătorii psihicului uman apreciază momentul prezent drept un continuum de câteva secunde (sub 15). Cam cât arunci o privire și întinzi o mână afară de pe marginea ferestrei deschise, ca să verifici starea meteo.

De la trainerii de dezvoltare personală până la marii învățători ai lumii, toți ne îndeamnă să fim prezenți, ca și cum simplul fapt de a fi în viață nu ne face suficient de vii ori de fericiți. Prezența este o stare specială de atenție meditativă. Sună budist de-a dreptul și foarte complicat, așa că voi fi explicită.

Copilul mic reușește să fie prezent cu ușurință. El are simțurile deschise și se lasă invadat de stimuli, cu curiozitate. Pare însetat să perceapă clipa, este în contact cu propriul corp și exprimă direct, autentic, emoțiile și gândurile provocate de evenimentul actual, fără menajamente față de alții sau față de sine. Cu timpul însă, stocăm amintiri în sertărașe ale minții pe care lipim etichete: „Bune” și „Rele”. Devenim atât de buni cenzori ai evenimentelor ca adulți, încât punem diagnostice de la ușă, ca doctorii cu experiență. Deși, până la urmă, experiența nu ar trebui să fie despre răbdare? Educația concurențială și goana după performanță ne fac să dăm verdicte de la primul mic indiciu, să ne grăbim…

Exemplu: Miroase a ciuperci și eu am avut cândva o indigestie puternică provocată de ele. Nu contează că ani de zile inainte de asta am mâncat liniștit ciuperci la greu și că a fost un caz singular. Acum sunt convins că este o mâncare periculoasă pentru mine, demnă de sertărașul cu „Rele”. Așa că reacția mea este una de respingere promptă a experienței prezente (părăsesc zona mirositoare!). Ca să fiu mai convingător am dezvoltat și o alergie când am întâlnit acest dușman mascat într-un amestec (supă cremă) și am retrăit amintirea repulsiei la nivel corporal, acolo unde este stocată și emoția veche nearsă, încremenită.

Așa că prezentul are șanse mici să mai poată fi gustat înainte de a fi interpretat. Totuși despre ce ar fi el? Ce ar face diferența dintre realitate și percepția iluzorie care poartă marca trecutului? Ori dintre realitate și percepția fantasmatică impregnată de vise cu privire la viitor? A fi prezent înseamnă a permite desfășurarea unei experiențe de viață fără prejudecăți și așteptări, a fi atent la ceea ce este unic și irepetabil de fapt, a accepta fără a forța schimbarea, ci provocând-o firesc prin participarea directă a propriei ființe cu tot ce presupune ea (simțuri, dorințe, alegeri, intenții concretizate). De aceea realitatea este una subiectivă, personală, și nu una general valabilă, obiectivă. Pentru că trecutul, chiar dacă lasă loc prezentului, este deja conținut în ceea ce suntem: individualități care percep distinctiv.

Evident că dacă prezentul e despre ursul din pădure și întâlnirea noastră concretă cu el, vom intra automat în stare de alarmă și toate informațiile despre monștri sălbatici acumulate ne vor dicta, fără măcar a le mai frunzări, o reacție instinctuală de apărare. Dar și atunci, un dram de conștiință ne-ar putea ține în frâu mușchii înfiebântați și inima pulsând nebunește, ca să ne depărtăm cu mișcări ușoare, transmițându-i fiarei prin toți porii noștri sentimentul de pace. Depide de cât exercițiu de atenție meditativă avem… „Iată, corpul îmi semnalează situația de pericol, dar eu sunt mai mult decât ceea ce experimentează corpul, sunt și cel care observă corpul și alege un inspir profund și lent care să liniștească ventilația plămânilor ca la suta de metri garduri. Ochii mei văd pe unde aș putea să mă strecor din decorul cu personaj masiv, abia după ce accept că am văzut întâi negru înaintea ochilor. Și chiar și ursului îi pot zâmbi calm, deși m-am uitat deja la el ca la dracul în persoană. Pentru că prima reacție a fost un reflex, iar această a doua reacție este despre întâlnirea mea conștientă cu o altă ființă pe care nu vreau să o deranjez. Nici să fiu deranjat n-aș prea vrea!” Și toate astea în momentul prezent, în câteva secunde de atitudine atent-meditativă…

A fi prezent înseamnă a controla atenția, menținând-o focusată pe ceea ce se întâmplă în exteriorul și în interiorul nostru, a observa cu acceptare răspunsul reflex al organismului ca întreg (fizic și psihic) și a-l modula prin intenție conștientă, asumată și pusă în act. Altfel spus, deși situația a fost clasată instantaneu ca aparținând sertărașului cu „Rele”, testez realitatea preț de câteva secunde, ca atunci când verificam starea vremii. „Pare a fi groasă de tot, dar despre ce e vorba de fapt aici și acum?”

Articolul ăsta nu e despre conduite de urmat la întâlnirea cu ursul. Iar fuga poate fi sănătoasă uneori. Dar cât de des trăim situația de pericol real și de câte ori ne lăsăm năpădiți de emoțiile copilului ce-am fost cândva și de comportamentele lui, azi ineficiente? Probabil că într-o criză de proporții catastrofice nici nu mai există soluții și acceptarea acestui fapt poate fi o formă de conștiență și de demnitate în fața sfârșitului.

Dar până acolo, a fi treaji în simțuri și în cuget ne face vii cu adevărat. Până acolo, prezentul e un dar de la Dumnezeu (în engleza, present înseamnă și cadou) la care merită să ne întoarcem. Pentru că altfel experiența este incompletă, prezentul este viciat de trecutul pregnant ori de un viitorul imaginar.

Exercițiu pentru acum: Amintiți-vă un moment anume de fericire din trecutul personal. Cu ochii închiși, lăsați-l câteva secunde să prindă viață în corpul vostru, retrăiți-l. Veți ști că atunci, în trecut, acela a fost un moment de prezență, adică de prezent trăit cu simțuri deschise, observând și experimentând în timp real. Pacea aceasta resimțită acum de corp a fost experimentată atunci plenar, cu toate antenele ridicate, cu atenție meditativă. Și retrăirea ei de acum e atenție meditativă pentru că am indus-o conștient, nu m-a furat: eu controlez la ce să fie atentă mintea. Îmi observ corpul acum, în timp ce simte, știu că e o stare provocată de o amintire și aleg cât timp să rămân în această stare, cu scop de relaxare. Sunt conștient însă că am fugit din prezentul exterior, că preț de câteva secunde nu am fost în „aici și acum”-ul exterior, deși am experimentat un „aici și acum” interior, am extras un beneficiu rememorând senzații vechi pentru starea mea actuală cu care mă întorc în realitatea imediată exterioară. Deci întreruperea (parțială) a contactului cu exteriorul poate fi asociată cu prezența interioară când este o alegere conștientă, în care rămân observator al corpului ce retrăiește starea veche, reeditând-o în prezent.

Exercițiu pentru mâine: Înaintea unei confruntări dificile (examen, discuție cu șeful sau cu adolescentul rebel) sau chiar înainte de începerea unei activități (ora de curs!, ziua de muncă!, treburi cu soacra!), stai căteva clipe relaxat, în liniște, tu cu tine. Ascultă zgomotele din jur, păsărelele de afară, respirația ta, chiar bătăile inimii. Până cănd mușchii devin ca o platoșă ușoară, ca o aură din afara ta, pentru că te-ai centrat profund, în sinele tău și acum poți fi prezent.

Exercițiu pentru mai târziu: La sfârșitul fiecărei zile, analizați cât de prezenți ați fost pe parcursul ei, ce v-a furat din prezent și pentru cât timp, cum o fi modificat acest lucru percepția situației reale, cât de atenți ați fost la persoane, la informații, la amenajări interioare, la natură. Cât ați irosit din darul de a fi aici și acum și de câte ori ați fi putut răspunde la apelul numelui spunând… „Prezent!”.