Aveam vreo nouă ani când îmi uitam cheile de acasă și traversam orașul după școală, să ajung la mamaia mea. Ea se lumina toată și părea că treburile i s-au risipit, ca să îmi dedice mie câteva ore de răsfăț.

Ciulamaua de pui aburind îmbietor și mămăliguța păreau pregătite deja, special pentru venirea mea, ca și cum mă aștepta. Roșiile cu brânză stropite cu ulei și colțul de pâine proaspătă nu le pot mânca nici azi decât cu mâna, ca să aibă gustul acela! Tartina cu unt și gem de măceșe aspru-acrișor ajungeau pe masă când nu mai aveam loc în burtă, dar era imposibil să mă opresc. Salivez de poftă și azi și mă topesc de dorul mamaiei mele, cu bunătățile și iubirea ei.

După ospăț ne băgam amândouă sub o plapumă grea, care întâi era rece, așa că o lipea un pic pe sobă. Ne lăsam doar capetele afară și învelite până la gât stăteam la taclale. Adică ea îmi povestea întâmplări de viață. Ale ei, ale rudelor, ale vecinilor. Eu ascultam și mai puneam câte o întrebare ca să mă lămuresc mai bine. Povești despre pierdere, despre înșelăciune, despre boală, despre moarte. Despre război, sărăcie, renunțare. Despre prostie omenească, despre rușine. Despre șansă, despre destin.

Azi văd că toate erau lecții de viață, uneori despre acceptare, alteori despre curajul de a schimba lucrurile. Era ca un izvor ce părea inepuizabil. Timpul stătea în loc și poveștile curgeau una după alta ca din gura unui mare povestitor. Deși unele se mai repetau, niciodată nu erau plictisitoare: mai apărea un amănunt picant, ori care oferea un sens suplimentar.

Până la urmă totul era despre iubire, pentru că viața este emoție și iubire, iar ceea ce imi împărtășea era de fapt experiența ei de viață, cu temeri și credințe despre lucruri și fapte și oameni. Și avea atâta umor, făcea haz de necaz și râdea cu lacrimi. Și acum o aud cu vocea care i se subția înecată în cascada de râs.

Nu-mi amintesc despărțiri. Doar părerea tatălui că mi-am lăsat cheia acasă întenționat.

Probabil că de atunci îmi plac cuvintele și poveștile de suflet. Așa am prins sămânța scrisului și darul de a asista oameni rătăciți de ei înșiși, pe care să îi ajut să dea sens, să râdă iar și să recapete pofta de a o lua mereu de la capăt, altfel…