De când cu Simona Halep, mie îmi place tenisul. Meciurile ei mă țin cu sufletul la gură. Uneori îmi bate inima de parcă eu joc pe teren. Sunt fericită când câștigă și ruptă când pierde. Dar ceea ce mă impresionează cel mai tare este capacitatea ei de a se replia și a continua.
Simona este un model. De muncă. Nu doar în tenis, în general pentru tinerii români, pe care parcă îi trage după ea. Constat cu surprindere că generațiile noi, care mă îngrijorau prin nonșalanță și consumatorism, încep să simtă gustul victoriei prin campioana noastră. Gustul sudorii vine la pachet.
Fenomenul Halep ii modelează. Munca cea discreditată / demodată / demonetizată și mult hulită recapătă sens.
Vineri dimineață am cunoscut un șofer Uber bucureștean de 20 de ani. Muncea la ora 5.30 și deborda de bunăvoință și amabilitate, în contrast cu taximetristul tipic…
În aceeași dimineață am aflat de aurul mondial la robotică al unor elevi sibieni. Cinste lor!
Mai târziu, pe plajă la Sulina am închiriat șezlonguri de la doi băieți subțirei. Ne-au prezentat oferta lor de servicii într-un mod atât de blând și prietenos, încât le-am mulțumit pentru experiență, ca pentru un firesc rar.
Seara am luat masa pe faleza Dunării. Chelnerii erau tot foarte tineri. Clienții erau turiști sau localnici ieșiți să serbeze un eveniment de familie. Dar ceea ce ne-a unit în cele din urmă pe toți a fost meciul de fotbal al naționalei de tineret cu Anglia.
Eram așezată într-un capăt al terasei, departe de televizorul  din incinta restaurantului din partea opusă. Perspectiva mi-a oferit un spectacol mai mare, un altfel de meci.
De la insulițele de microbiști care explicau importanța evenimentului, entuziasmul s-a extins cotropindu-ne pe toți. Chelnerițele fugeau la propriu cu comenzile către bucătărie (spre plasma TV). Scorul se schimba amețitor și confuzant. „Cât e, mă?” „Nu se poate!” „Pe bune?” „Âăăăă….” Așa că toți ne-am scos telefoanele pentru verificări. Dar net-ul nu ținea pasul cu precipitarea evenimentelor, așa că oamenii au dat naibii farfuria sau petrecerea și au țâșnit spre „locul acțiunii”.
Bucuria victoriei acestor copii a rezonat în fiecare dintre noi indiferent de vârstă, preferință sportivă ori planuri de seară. Eram însetați să vedem tineri trudind cu atâta patos pentru ei, pentru țara și echipa lor. Ne-a însuflețit speranța într-un viitor mai bun.
Civilizațiile răsar și apun. Până mai ieri, Romania asta mică, părăsită de copiii ei, cu un electorat obosit și sub auspiciile unei clase politice expirate, părea pe ultimul ei drum.
Valurile vin și pleacă pe malul mării-dunărene din fața mea. Viața politică se limpezește, tinerii votează responsabil și își asumă ziua de azi. După o lungă lâncezeală, români, nu mai apunem, ne trezim!