Fiecare dintre noi are în lumea lui interioară un loc cu nesiguranță. Al meu este despre singurătate și frică. E un loc în care se întâlnesc Nu știu! cu Nu înțeleg!, cu Nu cred! și cu Nu pot!. Un loc în care e mare dezordine. Un loc cu șoc, cu furie, cu zbucium, cu strigăt interior pe care nu-l aude parcă nimeni, cu dezamăgire. Cu moarte.

Am amintiri care mă duc în locul acesta, în care m-am simțit teribil de neiubită, uitată parcă de Dumnezeu. Ignorată de un om prea drag ca să îmi facă asta. Uneori l-am luat pe omul drag acolo cu mine să îi arăt cum mă simt și să îl rog să îmi explice ceea ce eu nu pot cuprinde. Și deși am găsit astfel unele sensuri profunde și credibile (ale lui, ale mele, ale potrivirii dintre noi), tot a rămas un sentiment de incertitudine. Tot simt că îmi scapă ceva, că niciodată n-am să aflu tot, că rămâne un loc cu haos și neiubire. O dovadă că uneori am fost a nimănui.

Am coșmaruri care mă obligă să mă confrunt cu acest loc din când în când, dârâmând pe moment imaginea de viață ordonată și armonioasă pe care mi-o construiesc în fiecare zi. Coșmaruri de un real acut, resimțit în fiecare fibră, în aerul respirat, în pântecul ciuruit, în sângele închegat parcă.

Mă trezesc cu un gust de moarte și deși oblig simțurile să perceapă viață, ceva mă tot trage înapoi. Ca o altfel de realitate pe care nu pot s-o ignor. Ca un dor de neființă, de veșnicie, de întuneric. De nimic.

Și totuși, chiar și locul acesta sinistru, puntea dintre aici și nicăieri, e un loc din mine. Recunoscut. Nu fug de el. Îl las să fie al meu, cu toată durerea din el. Nu îi trântesc ușa atunci când ea se deschide. Am făcut pace cu el demult. Și deși nu va înceta niciodată să mă sperie și să mă doară, îi apreciez valoarea.

A trebuit să ajung acolo ca să simt că în universul acela întunecat, singurul lucru care mi-a rămas, singura certitudine de care să mă țin și care să mă întoarcă la viață a fost iubirea mea. În locul acela, numai pe ea m-am putut baza. Ea nu mi-a putut fi luată. Și asta mi-a fost îndeajuns. Salvator.

Să însemne asta că trăim atât timp cât avem putere să iubim?