Inima mea a fost foarte încercată azi. M-a durut la propriu din miez de noapte, atunci când nu am putut adormi, și am rămas cumva cu ea sensibilă, tremurândă, toată ziua. În tot acest timp m-am simțit pierdută și totuși împreună cu colegii mei psihologi, într-o mare înnegurată de tristețe.

CRISTIAN PETRESCU, un model în breasla noastră, o legendă în timpul vieții sale, a dispărut dintre noi într-un mod surprinzător, aproape imposibil de înțeles: printr-o renunțare.

Un om care curma suferințe nu s-a putut alina pe sine.
Un profesionist care dădea aripi nu s-a mai putut susține.
Două mâini care conțineau nu au putut să ceară ajutor.
Un suflet care a ars prea mult a avut flacără prea puțin.

Nu l-am cunoscut personal, dar nu aveai cum să nu îl știi pe CRISTIAN PETRESCU. Pentru că el era o poveste de om! Prea mulți colegi și prieteni au fost influențați, modelați, fascinați de întâlnirea cu el. O prezență foarte puternică, resimțită și prin alții. Făcea valuri în conștiințe: forma generații de psihologi și psihoterapeuți în multe orașe, ghida cupluri și familii, schimba perspective, reaprindea vieți. Mi-e foarte greu să vorbesc la trecut.

CRISTIAN PETRESCU este. El rămâne în toți acești oameni care îl mențin viu: pun cap la cap istorioare despre intimitatea emoțională pe care el o crea în relație cu fiecare, spun glumele sale spumoase, se bucură de reflecțiile lui, de înțelegeri profunde ale umanului, de valoarea empatiei și a conexiunilor interpersonale pe care le-au explorat împreună.

CRISTIAN PETRESCU a fost un om generos care s-a dat.
Un om inimos care bate acum în alte inimi.

Dar ceea ce ne face plânsul de neliniștit, unii dintre noi fără să îi fi fost vreodată aproape fizic, este faptul că ne reprezintă în prea multe și în prea dureroase feluri.

O parte foarte profundă din noi rezonează cu neobositul CRISTIAN PETRESCU, care a obosit.
Cu jovialul CRISTIAN PETRESCU, care s-a întristat.
Cu altruistul CRISTIAN PETRESCU, care nu a mai avut ce da.
Cu maestrul CRISTIAN PETRESCU, pe care l-au încercat griji mărunte, concrete.
Cu adoratul CRISTIAN PETRESCU, care a putut fi atât de singur.

CRISTIAN PETRESCU este în fiecare dintre noi. Profesioniști, și totuși oameni. Ne abandonăm uneori în slujba clienților noștri. Mai vrem să putem pentru cineva care are mare nevoie. Ne ignorăm corpul, hrănindu-ne mintea cu reușita. Sădim speranțe în pământ sterp, încolțim luminițe în ochi înghețați, cu semințe din trupul nostru, din timpul nostru, din familia noastră, din viața noastră. Uităm uneori care este limita între sămânța pe care o punem și resursa pe care ne-o smulgem.

CRISTIAN PETRESCU avea vârsta mea.
Trecerea în neființă a lui Cristi ne obligă să ne recunoaștem vulnerabilitatea, perenitatea, limitele zilei. Prea des renunțăm la noi. Prea des ardem. Prea rar cerem un pahar cu apă, un weekend în care să nu ne preocupe cazurile din cabinet, o vacanță în care să nu ne simțim vinovați că lipsim.

Nu mai putem nega că și noi, nu foarte subtil, ne sinucidem.
Îți mulțumesc, profesore, că și prin moarte m-ai învățat ceva!