Arhive pe categorii: Lectia de Psihologie

Lectia de Psihologie

Între aici și nicăieri

Fiecare dintre noi are în lumea lui interioară un loc cu nesiguranță. Al meu este despre singurătate și frică. E un loc în care se întâlnesc Nu știu! cu Nu înțeleg!, cu Nu cred! și cu Nu pot!. Un loc în care e mare dezordine. Un loc cu șoc, cu furie, cu zbucium, cu strigăt interior pe care nu-l aude parcă nimeni, cu dezamăgire. Cu moarte.

Am amintiri care mă duc în locul acesta, în care m-am simțit teribil de neiubită, uitată parcă de Dumnezeu. Ignorată de un om prea drag ca să îmi facă asta. Uneori l-am luat pe omul drag acolo cu mine să îi arăt cum mă simt și să îl rog să îmi explice ceea ce eu nu pot cuprinde. Și deși am găsit astfel unele sensuri profunde și credibile (ale lui, ale mele, ale potrivirii dintre noi), tot a rămas un sentiment de incertitudine. Tot simt că îmi scapă ceva, că niciodată n-am să aflu tot, că rămâne un loc cu haos și neiubire. O dovadă că uneori am fost a nimănui.

Am coșmaruri care mă obligă să mă confrunt cu acest loc din când în când, dârâmând pe moment imaginea de viață ordonată și armonioasă pe care mi-o construiesc în fiecare zi. Coșmaruri de un real acut, resimțit în fiecare fibră, în aerul respirat, în pântecul ciuruit, în sângele închegat parcă.

Mă trezesc cu un gust de moarte și deși oblig simțurile să perceapă viață, ceva mă tot trage înapoi. Ca o altfel de realitate pe care nu pot s-o ignor. Ca un dor de neființă, de veșnicie, de întuneric. De nimic.

Și totuși, chiar și locul acesta sinistru, puntea dintre aici și nicăieri, e un loc din mine. Recunoscut. Nu fug de el. Îl las să fie al meu, cu toată durerea din el. Nu îi trântesc ușa atunci când ea se deschide. Am făcut pace cu el demult. Și deși nu va înceta niciodată să mă sperie și să mă doară, îi apreciez valoarea.

A trebuit să ajung acolo ca să simt că în universul acela întunecat, singurul lucru care mi-a rămas, singura certitudine de care să mă țin și care să mă întoarcă la viață a fost iubirea mea. În locul acela, numai pe ea m-am putut baza. Ea nu mi-a putut fi luată. Și asta mi-a fost îndeajuns. Salvator.

Să însemne asta că trăim atât timp cât avem putere să iubim?

Standard
Anunturi, Lectia de Psihologie, Terapie de cuplu

Nu vreau să știu!

Nu vreau să știu! stă la baza refuzului cu privire la terapie în multe cazuri cu mare nevoie de terapie. Există cupluri în care relația scârțâie, iar cei apropiați de pe margine (rude, prieteni) le sugerează că ar fi bine să apeleze la un profesionist. De cele mai multe ori unul dintre parteneri își dorește acest ajutor, dar celălalt neagă nevoia.

„Suntem bine. Astea nu sunt probleme. E firesc ce ni se întâmplă. Tu ai o percepție exagerată asupra lucrurilor” spune de obicei ariciul.

Și chiar și dulăul poate ajunge să fie dezamăgit, fără energie, să i se pară că lupta de unul singur e în zadar. Că celălalt nu vrea, pentru că nu-l mai vrea… Deci nu mai are rost niciun efort.

Deseori sunt întrebată ce îi aduce pe oameni la terapie de cuplu. Ce anume îi motivează să facă pasul acesta greu. Nu ei singuri trebuie să își rezolve problemele? Vin să se plângă sau ce?

Uneori întrebarea e pusă de cei care nu prea au încredere în autoritate. Sunt cei care și-au dus mereu crucea singuri și nu prea își pot imagina ajutorul. Cei care s-ar considera slabi în postura aceasta, de a cere ajutor.

Alteori întrebarea e pusă de indecișii care știu că nu sunt ok în cuplu, că nu mai au soluții și chiar că au nevoie de consiliere maritală. Dar nu pot mișca un deget în această direcție. E dificil să recunoști că nu ți-a ieșit ceva atât de important. E chiar rușinos. Te simți fără vlagă. E ultimul lucru despre care ai vorbi. De aici lipsa de energie și inacțiunea.

E mare lucru să poți să spui: „Am epuizat toate variantele, toate resursele personale și ale cuplului. Nu știm ce să mai facem! Am citit cărți. Am alocat timp pentru noi. Am încercat să vorbim omenește. Am îndurat de dragul relației. Dar ajungem mereu în același loc. Certându-ne și urându-ne. Sau într-o liniște vecină cu moartea. Singuri nu putem n-o scoatem la capăt.”

Alții ajung și mai aproape de problema reală din spatele refuzului. „Despre ce să vorbim la terapie? Ce și de ce să scormonim?”

Pe de o parte e teama că pojghița de relație care le-a mai rămas s-ar putea destrăma de tot dacă e supusă unei analize minuțioase. Cum-necum, acum sunt împreună, nu?

Pe de altă parte, și într-o măsură mult mai mare, fobia de terapie este de fapt frica de confruntarea cu propriii demoni. Cineva care toată viața a fugit de suferință sufletească și de scandal nu are putere să se confrunte cu trecutul propriu, cu vulnerabilitățile sale, cu diferențele care creează conflictul de cuplu.

„Mai bine nu mai vorbim, să nu ne certăm!” e tot un Nu vreau să știu!.

Atunci când te-ai clădit ca individ punând preșul peste propriile frustrări, peste propriile răni, n-o să mai vrei niciodată să te uiți cu o lupă la ele. Sau la tine. Ai inventat preșul ca să te doară mai puțin. Ca să-ți pari mai puternic. E logica preșului.

Așa că atunci când unii insistă cu întrebarea „Ce îi mână pe alții să vină totuși la terapie de cuplu?” eu știu că din ei vorbește acea parte care vrea să ajungă la liman. În ciuda durerii (partea lor sensibilă). Și în ciuda părții puternice care refuză ajutorul.

Întrebarea o pune vocea acelei părți care vrea să răzbată până pe plaja iubirii. Care caută motivația interioară, pentru vindecarea relațională și personală. E partea din ei sănătoasă care n-ar renunța. Și care vrea să se inspire din motivația altora.

O întrebare pe care o pun în prima ședință de terapie de cuplu celor care reușesc să facă pasul acesta greu este: „De ce azi?” Și răspunsurile au grade diferite de conștientizare.

„Pentru că le facem rău copiilor cu problemele noastre.”

„Pentru că nu suntem un model de cuplu bun pentru ei.”

„Pentru că am înțeles că e ultima stație. Dacă nu ne oprim aici să cerem ajutor, ajungem sigur la separare.”

Oamenii nu vor asta. Își doresc să reușească în iubire. Să le arate copiilor că iubirea dintre un bărbat și o femeie este posibilă. Să-și ia din „împreună” energia de a susține creșterea acestor pui. Să se simtă într-un acasă sigur în care să-și dea voie să fie ceea ce sunt și să fie văzuți.

La un nivel profund, oamenii vor de fapt să știe ceea ce le e frică să afle. Vor să se întâlnească cu adevărul despre sine și despre celălalt.

Nu-și pot imagina asta, pentru că nu au avut relații de familie în care trăirile sufletești profunde să fie spuse pe șleau, ascultate cu răbdare, validate și onorate. Nu au avut astfel de experiențe în casa părintească. Nu știu cum s-ar putea ca părerile lor, diferite de ale celuilalt, să fie tolerate și acceptate. De un părinte. De un partener.

Vor, dar nu știu cum. Și nici nu-și pot imagina „corabia”…

Standard
Eseuri, Lectia de Psihologie

Fii un adult, dragă!

Ce frumoasă ar fi lumea dacă odată cu vârsta am deveni mai maturi emoțional! Ce bine ar fi să fim înconjurați de înțelepți în ale vieții, care să ne respecte, să ne susțină când ne e greu, să ne aprecieze eforturile, să ne aline zbuciumul interior, să ne iubească așa cum suntem.

Realitatea este că e penurie de oameni calzi și așezați. Așa penurie, că nici nu reușim să avem o reprezentare mentală clară a maturului ăsta. S-ar putea să treacă pe lângă noi și să nu îl recunoaștem sau să ni se pară teribil de ciudat. E greu să credem în intenția lui curată. Nu credem nici că merităm să fim tratați atât de special.

E aproape imposibil să ni-l imaginăm pe acel părinte hrănitor pe care îl așteptâm de o viață, când chiar conceptele despre maturitate sunt neclare și uneori contradictorii. Confuzia a fost creată tocmai de psihologii care ani buni au bătut moneda cu adultul puternic și independent, un 007 care își reglează singur emoțiile și nu are nevoie decât de el pe lumea asta. Iubirea însăși părea scoasă în afara legilor lumii adulte, pentru că iubind riscam să devenim dependenți, invadați, pierduți. Imaturi, adică.

O foarte mare parte din munca mea ca psihoterapeut este să-l scot din capul oamenilor pe 007 ăsta seducător și rece și să le dau înapoi credința în iubire.

Oameni buni, știința a legiferat iubirea! Toată cercetarea din domeniul psihologiei din ultimii 20 de ani a ajuns la concluzia că suntem cu toții ființe vulnerabile, dependente de iubirea aproapelui. Vă place sau nu, asta e realitatea. Avem nevoie de iubire ca să fim fericiți și ca să nu ne alienăm. Indiferent ce scrie în cardul nostru de identitate.

Și ce punem în loc, după ce îl detronăm pe 007 cel rațional și focusat pe soluții, modelul de perfecțiune umană cu care am sperat să ne asemănăm măcar pe ultima sută de metri a vieții? Ce alte cerințe imposibile trebuie să atingem ca să nu mai fim catalogați drept egoiști, răsfățați, infantili, atunci când strigăm după iubire?

A fi matur emoțional înseamnă să poți susține creșterea altcuiva. Să faci față frustrării atunci când copilul tău face o criză de isterie („tantrum” în limbaj sofisticat, psihologic) și să rămâi atent la nevoia lui ascunsă. Să faci față frustrării atunci când îți vine adolescenta pilită acasă și să rămâi interesat ce dificultate emoțională traversează. Să faci față frustrării atunci când partenerul tău este depășit de situație și strigă, plânge, amenință, pedepsește ori se teleportează în altă galaxie. Să vrei și să poți să asculți ce e în sufletul său.

Credeați c-am terminat? Mai e una, Să faci față frustrării atunci când tu ești depășit de situație și să îți permiți să fii atât de vulnerabil încât să ceri ajutor, înțelegere, consolare. Cu subtitrarea: „Ești foarte important/ă pentru mine și numai iubirea ta mă poate alina!” în loc de „Nu ești în stare să îmi oferi ce am nevoie și niciodată n-o să fii mai bun!”

Ce înseamnă să fii depășit de situație? Să-ți vină să urli ori să-ți vină să pleci. Să simți neputință, singurătate, epuizare, durerea de a nu fi înțeles de celălalt, de a nu fi ascultat ori de a nu fi apreciat. Când pățim asta (și ni se întâmplă tuturor!), reflexul este să ne simțim nedreptățiți de celălalt și să îi arătăm furie, jale resemnată sau indiferență. Iar răspunsul lui va fi din același registru: furie, jale resemnată sau indiferență. Căci reactivitatea naște reactivitate. Deconectează și lărgește spațiul dintre noi.

Matur nu este cel neatins de emoții care critică și reproșează dintr-o poziție de superioritate. Deși așa făceau oamenii mari ai copilăriei noastre. Matur este cel care funcționează cu toată ființa lui, cu minte și inimă. Care empatizează cu cel vulnerabil și îl susține. Care are nevoie și el să fie susținut când e vulnerabil.

Matur este cel care ascultă lumea interioară a celuilalt ca să o aline. Matur este cel care își ascultă propria lume interioară, o împărtășește celuilalt și îi recunoaște puterea de a-l ajuta.. Matur este cel care acceptă că toți suntem vulnerabili emoțional și că avem nevoie unii de alții. Fără excepție.

Acum, că știți asta, trebuie să vă dezamăgesc spunându-vă că nu-i de-ajuns să știți. E nevoie de timp (și poate de ajutorul unui terapeut) până când în fața conflictelor inerente, să simțiți starea de vulnerabilitate (personală sau a celuilalt) și să opriți tăvălugul. E nevoie de timp  ca să experimentați împreună cu partenerul vostru, din pași mici, comportamente noi. Căci e mai ușor să te maturizezi în cuplu. Veți alege cine e mai vulnerabil și cine poate oferi suport. Apoi cel alinat conține la rândul său.

Vă ascultați astfel sufletele pe rând, făcând din două perspective un tot mai cuprinzător. Experiența nouă va fi una de conectare prin empatie față de vulnerabilitatea celuilalt: „Și mie mi se poate întâmpla asta.”

Concluzia este că subiectul discordiei e iluzoriu. Nu-i despre bani, soacră sau copii. În spatele oricărui motiv de ceartă stă mereu întrebarea: „Ești aici pentru mine?”

 

 

Standard
Eseu terapeutic, Lectia de Psihologie, Terapie de cuplu

Iubesc sau sunt dependent?

De multe ori în terapie întâlnesc clienți confuzi în a face distincția dintre iubire și dependență. Rușinați că ar putea iubi prea mult ori că ar putea cere prea multă iubire. Nesiguri pe drumul dintre responsabilitate și libertate în cuplu.

Cel mai des întâlnesc această confuzie chiar la cei care au făcut demersuri spre dezvoltarea lor personală și au fost sfătuiți să fie autonomi, pe picioarele lor, să nu depindă emoțional de altcineva. Doar că sfatul acesta se ciocnește cap în cap cu o nevoie neonorată veche și parcă se răstoarnă căruța în drum și nu mai ai energie să te aduni..

Mi se întâmplă să fiu apostrofată chiar de colegi psihologi, atunci când află de exemplu că în terapiile mele de cuplu aprofundez istoricul unui individ, de față cu partenerul său: „Și e bine să faci asta? Nu îi legi prea tare unul de altul?”

Aflu chiar de încercările altor terapeuți de a desprinde un client individual din relația de cuplu nefuncțională, înainte de a încerca să facă schimbări personale în cadrul acelei relații. Să pleci fără să înveți să faci altfel înseamnă să ai toate șansele să repeți nefericirea în următoarea relație, în care pe tine te iei în bagaj.

Până unde poate crește iubirea și de unde începe dependența?
Dependența este definită în DEX drept situația de a fi dependent de ceva sau cineva; a nu fi autonom; stare de subordonare; supunere. Această definiție sugerează o ierarhie de putere, în care cineva mai slab este în poziție inferioară față de cineva mai puternic (pentru a primi altceva la schimb, aș zice eu).

Ce știm despre iubire?
Întâi ne-am dat seama că nou-născuții neatinși mor (chiar dacă sunt hrăniți și îngrijiți cu mânuși). Apoi am definit iubirea necondiționată de care au nevoie copiii. Știam și că omul este ființă socială. Adică are nevoie de relații interumane și se dezumanizează în izolare. Îmi amintesc în facultate ce surprinsă am fost să aflu că în doar 5 zile fără contact cu altă persoană apar deja tulburări comportamentale și emoționale, la un adult.

Totuși până în anii 90 psihologii insistau pe control emoțional și defineau maturitatea, printre altele, ca independență emoțională. Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut ca mamă a fost să îmi las copilul să plângă noaptea pentru că așa citisem într-o revistă despre creșterea copilului în 1997. Mi se garanta că voi avea cel mai cuminte copil din lume în 3 zile și că o să îl scot din simbioza nocivă. Probabil că azi vi se pare inuman, dar eu atunci eram un părinte informat, urmam indicațiile unui specialist care semna articolul și voiam ce e mai bine pentru copilul meu, chiar dacă pentru asta îmi băgam unghiile în pernă.

Copilul meu însă nu a cedat. A plâns până am cedat eu. Iar azi mă simt teribil de vinovată că mi-am trădat instinctul de mamă în numele unei așa-zise teorii care creștea oameni căliți. I-am administrat atunci puiului meu aproape o oră de traumă de abandon. Acum știu că în primii 3 ani de viață se pun bazele atașamentului securizat: legătura afectivă cu mama sau altă persoană apropiată care conferă unui individ sentimentul siguranței și al încrederii în sine, în ceilalți și în lume, cu efect asupra întregii sale vieți.

Teoria atașamentului și studiile ultimilor 20 de ani spun că iubirea este o nevoie fundamentală, general umană. Indiferent de vârstă, sex, religie, cultură, rasă, oamenii au nevoie să fie importanți pentru cineva, să fie apreciați, atinși, înțeleși, alinați. Adică însăși condiția umană presupune vulnerabilitate și ne face dependenți de ceilalți. Dependenți de iubire.

Fără iubire ne simțim în conflict cu toată lumea și cu noi înșine, suntem depresivi și anxioși, ne este greu să depășim situațiile stresante sau încărcate emoțional, ne scade imunitatea, ne îmbolnăvim și îmbătrânim mai iute.

Cu iubire suntem mai flexibili psihic, mai deschiși către explorare, mai intuitivi, spontani și creativi, ne crește reziliența la stres, în fața pierderilor sau a bolii.

Atunci când nu reușim să primim iubire, în loc de cineva, ne vom lega de ceva: alcool, droguri, mâncare, muncă, jocuri, sex, alte forme de consum excesiv. Toate acestea din urmă sunt încercări de a umple un gol. De cineva.  Sau încercări să amorțim ca să nu mai simțim. Aceste substitute creează dependențele propriu-zise, lor le spunem adicții. Par hrănitoare pe moment, dar ne alienează în fapt. Dependența propriu-zisă presupune un rău împotriva ființei, ne pune în pericol starea de bine, sănătatea, viața. Un rău de care nu ne putem desprinde. Îi vom spune dependență nesănătoasă.

Atașamentul se rescrie de-a lungul vieții. Chiar dacă în copilărie am dobândit un atașament insecurizat (nu avem încredere în forțele proprii, în aproapele nostru, suntem anxioși, ne așteptăm la rele, ne-am pierdut speranța de mai bine), avem șansa să ajungem la siguranță emoțională în contact cu un partener care are atașament securizat. Pentru că acesta ne poate oferi iubirea și siguranța după care am tânjit mereu și de la el putem învăța să oferim iubire și siguranță și noi.

Totuși se întâmplă mai degrabă ca având atașament nesigur să rezonez emoțional cu un partener cu același tip de atașament. Alegerile în dragoste sunt în mare măsură dictate de inconștient, poate tocmai pentru că nevoia profundă este ca un iubit care seamănă în multe feluri cu părintele meu neglijent să ajungă cumva să mă iubească. Asta ar putea fi reparator pentru sufletul copilului ce-am fost.

Să zicem că ne-am întâlnit deci, 21 cu 22, nu prea departe unul de altul, amândoi cu atașament insecurizat. Ne-am îndrăgostit și am sperat ca în sfârșit să contăm în ochii și în inima celuilalt. Și după sclipiciul începutului, în care iubim mai degrabă speranța că vom fi iubiți, iluzia începe să se spulbere pentru că amândoi avem pocalul gol.

Asta nu înseamnă că nu facem eforturi, că nu încercăm toate strategiile din arsenal ca să salvăm situația… Unul insistând să arate neregulile care ne duc la pierzanie, altul încercând să aplaneze conflictul, să liniștească situația care pare să scape de sub control. Fiecare încearcă de fapt să apere cum știe el relația: fiind vigilent, atent la pericole ori măturându-le din drum. Și tocmai faptul că avem strategii opuse ne face să ne simțim puși în pericol de celălalt, pe care îl percepem ori amenințător, ori indiferent.

Sfârșim prin a ne simți unul neînțeles, neimportant, părăsit, singur, celălalt confuz, insuficient, respins, pedepsit. Neiubiți. Unul mai rănit ca altul, fix acolo unde ne doare mai tare și mai de demult. S-a rescris în felul acesta povestea veche de neiubire a copilului din fiecare dintre noi. Și ne putem retraumatiza la nesfârșit, relația noastră devenind o dependență nesănătoasă. Un rău de care nu ne putem desprinde.

Și cum ar arăta o dependență sănătoasă? În clasa a șaptea am aflat din cărțile scriitorului George Șovu că „iubirea e aripă înaltă”. Iubirea te înalță, te ridică, te ajută să crești.

Să zicem că ne-am întâlnit Tanda cu Manda. Amândoi cu atașament securizat. Sau, mai realist vorbind, suntem 21 și 22 după terapia de cuplu la care am apelat conștientizând răul pe care ni-l făceam reciproc deși ne iubeam. Suntem la fel de oameni ca altă dată. Avem încă vulnerabilități și răni vechi, nu au fost șterse cu buretele din povestea vieții noastre. Acum însă suntem conștienți de ele și când e vorba de noi înșine, și când e vorba de partenerul nostru.

Acum observăm de la primele semne când în interacțiunea dintre noi doi, una dintre aceste răni se acutizează.
Chiar dacă nu am avut intenția de a-l ataca, accept că celălalt are uneori această percepție și îmi asum responsabilitatea că l-am provocat cumva, fără să vreau. Voi întreba: „Ce anume din ceea ce am făcut sau ai văzut la mine te-a supărat?” Aș putea primi răspunsul: „Ai ridicat o sprânceană, ca tata…” Am să iau în serios acest răspuns și voi fi curioasă să înțeleg cum poate răni o sprânceană ridicată o inimă de copil. „Ce semnificație are pentru tine faptul că cineva ridică o sprânceană?” „Aroganță, superioritate, putere, pericol” ar putea fi răspunsul și eu voi ști exact la ce nedreptate veche face referire, dar voi fi deschisă să primesc detalii noi. Voi recunoaște că având acest istoric este îndreptățit să se îngrijoreze pentru o sprânceană ridicată și să reacționeze cu furie sau cu detașare emoțională. Îmi voi reasigura partenerul că mie îmi pasă și îl consider un egal, îl voi ajuta să vadă diferența dintre mine și persoana din trecutul lui. Îmi voi reafirma iubirea și disponibilitatea de a-i vedea sufletul.  Imi voi exprima părerea de rău pentru că am atins un punct sensibil, precum și grija de a nu-l mai răni pe viitor.

Și desigur, voi căuta un moment ulterior în care să vorbesc și despre sprânceana pe care am ridicat-o ca răspuns la ceva care nici mie nu mi-a picat bine. Altă poveste trecută (a mea, de data asta) care determină altă percepție prezentă (realitatea mea subiectivă), alt punct sensibil atins (rana mea veche), urmat de un comportament reactiv învățat tot de la un părinte (sprânceana arogantă), dar care are un sens emoțional. Și partenerul meu va lăsa deoparte realitatea lui subiectivă ca să se pună pentru o clipă în șoșonii mei și să aibă grijă el acum de rana mea.

În felul acesta ne putem alina reciproc. Putem fi pe rând părinte reparator pentru celălalt. Vom renunța la poziția de putere (în care dau ca să nu mă mai doară). Voi renunța la percepția inflexibilă a unei realități „obiective”, ne vom coborâ până la rana celuilalt și îl vom ajuta să se ridice („iubirea e aripă înaltă”) știind că și el poate face asta pentru noi. Asta ar fi o dependență sănătoasă în care ne-am regla emoțional reciproc, onorând trăirile interioare ale fiecăruia dintre noi ca pe două realități subiective care își crează spațiu una alteia (în loc să se excludă).

Acesta este un proces în sine, are nevoie de timp, de efort comun și uneori de ajutorul unui terapeut de cuplu. Eu îi spun „drumul de la ori, ori la și, și.” De la competiție, la cooperare. De la deconectare, la conectare. De la „Mă descurc și singur!” (ca altădată), la vindecare împreună. Ca să creștem, avem nevoie de iubire. Ca să ne vindecăm, avem nevoie de o altă ființă, în ochii căreia să ne oglindim. Doar iubirea poate alina neiubirea.

Și dependența nesănătoasă în cuplu cum arată? Dacă aș rămâne veșnic în rol de copil și i-aș cere iubitului să-mi fie părinte la nesfârșit (fără efectul vindecător care m-ar crește) ar însemna că nu-mi pot alina rana veche pentru că nu pot fi atent la ce-mi oferă prezentul și sunt blocat într-un trecut ce mă menține însetat și îndurerat. Iar de fiecare dată când îmi vei cere tu sprijin, îmi vei părea egoist, răsfățat, copil mic și îți voi pretinde să fii adult și să te descurci singur sau să te duci la maică-ta să-ți dea ce ea trebuia să-ți fi dat, adică nu stă în responsabilitatea mea. Aș refuza să-ți fiu mamă (bună) eu, deși aș fi deja o mamă (afurisită) pentru tine prin acest refuz.

Dependența nesănătoasă e despre roluri fixe în care unul dă la nesfârșit sacrificându-se și celălalt doar primește, fără ca asta să îi crească. E despre un vinovat și un acuzator. Dacă eu aș fi cea nefericită, care cere tot timpul dar nu adună nimic, mai devreme sau mai târziu m-aș simți victimă în fața unui călău. Iar el, făcând eforturi să mă mulțumească fără rezultat, se va simți invalidat și respins, victimă în fața altui călău, eu. Între victimă și agresor e o relație de nedesfăcut, interșanjabilă. Un rău de care nu se pot desprinde, precum copiii neputincioși care nu pot modifica universul reprezentat de propriii părinți și nu au altă soluție decât resemnarea.

Iubirea e despre doi oameni care își acceptă vulnerabilitățile, își recunosc calitățile, își respectă diferențele și înțeleg că ele se completează reciproc. Că împreună sunt mai mult decât luați separat. Se văd întregi, cu rațional și emoțional. În evoluție, cu trecut personal, prezent și viitor. Își înțeleg interacțiunea diadică, adică modul în care se influențează reciproc. Își acordă încredere, construiesc împreună, deschid unul altuia drumul speranței de mai bine împreună. Și se întreabă mereu: „Ceea ce fac construiește sau dărâmă relația mea? Ceea ce spun te ridică sau te coboară? Te conectează sau te deconectează de mine? Mă simți cu tine în barcă sau împotriva ta?”

Așa că dezvoltarea mea personală, calitatea de a fi adult maturizat psihologic, nu mă pune deasupra ta și nu te acuză când intri într-o criză emoțională copilărească (de isterie ori care te face să întorci spatele bosumflat). Din contră, mă face să te simt la fel de vulnerabil și om cum știu că sunt și eu. Voi ști că ai nevoie de ajutorul meu, că ceva te-a făcut să te simți rupt de mine. Și că e treaba mea să te reasigur de iubirea mea.

 

Prim anunț: Începând cu joi, 14 februarie, între orele 18.15 – 21.15 reiau Programul Wo@Man, de conectare masculin-feminin, într-un format nou, cu doar 3 cupluri. Primele 4 întâlniri se vor desfășura joia, una pe săptâmână, în zilele 14, 21, 28 februarie și 7 martie. Detalii pe wo-man.life.

Standard
Lectia de Psihologie, Pilule de reflectie

Lecția de psihologie: Dumnezeu să-l ierte!

Obiceiurile unui popor, adânc înrădăcinate în inconștientul colectiv național, spun foarte multe despre tipologia, despre identitatea și despre istoria neamului respectiv.
Am căpătat identitate națională și ne-am structurat într-un anume fel, pentru că avem continuitate într-un spațiu istorico-geografic anume, pentru că am moștenit trecutul și am perpetuat obiceiurile străbune.

Desigur, vremurile se schimbă, oamenii evoluează, nivelul de conștiință al unui popor comportă modificări de la o generație la alta și uneori obiceiurile nu se mai potrivesc: au nevoie de revizuiri, de adaptări la realitatea prezentă. În nici un caz nu trebuie abandonate, pentru că au un rol complex, de susținere și de recunoaștere reciprocă între individ și comunitate.

Vă propun spre reflecție cuvintele cu care noi, românii, întâmpinăm viața și moartea.
Povestea fiecăruia dintre noi se scurge între „Să vă trăiască!” și „Dumnezeu să îl/o ierte!”

Prima expresie vine din vremuri în care oamenii nu aveau control nici pe sarcini, nici pe boli sau războaie. Și în zilele noastre moartea unui copil cred că este cea mai mare dintre dureri, dar tot îmi pare prea strâmtă urarea „Să vă trăiască!”. Avem pretenții mai mari decât supraviețuirea ca unic țel.

Vrem ca noul-venit să trăiască frumos, cu bucurie, din plin, să riște și să câștige, să piardă și să învețe din asta, să iubească și să fie iubit, să dea sensuri existenței personale, să facă o diferență în viața semenilor lui, să atingă un fel de înțelepciune, să moară împăcat, de moarte bună și să lase ceva în urma lui (un copil, un copac, o idee, un meșteșug dat mai departe).
Am atâtea cuvinte pentru toate astea, că m-aș face ursitoare…

„Dumnezeu să îl/o ierte!” mi se pare încă și mai îngust… Deși legea talionului din Vechiul Testament pare ușor îndulcită prin ruga aceasta de iertare divină, parcă bilanțul vieții e mereu negativ, există inevitabil un păcat în fața judecății de apoi. Vorbim mereu de iertare pentru ce a fost rău și niciodată de recunoștință pentru ce a fost bun în viața acelui om.

Eu nu mai cred în bine și rău.
Cred în Dumnezeu din mine și din tine.
Cred în uman și în puterea vulnerabilității asumate.
Eu am de iertat și eu am de cerut iertare: pentru nespus, pentru neîmpărtășit, pentru ce nu am apucat să trăim împreună, pentru ce nu ți-am arătat că sunt, pentru ce nu am înțeles din tine… Fac astfel pasul de la vină la responsabilitate, de la pedeapsă la asumare.

Și, mai presus de iertarea păcatelor, cred că avem de recunoscut virtuțile unui om și iubirea: ce am primit de la el, ce am apucat să-i oferim, experiențele comune, bune și rele duse împreună, secundele de conectare, de sinceritate, de intimitate. Pentru toate acestea aș inventa măcar o Zi a Recunoștinței, chiar dacă nu aș fi originală deloc. Și nu aș aștepta ceasul de pe urmă, aș invita la recunoștință măcar o dată pe an.

Mă întreb, câtă istorie de vină, de umilințe și nedreptăți trebuie să fi îndurat românul de-a lungul veacurilor încât, ajuns în fața morții, să ceară îndurare prin urmașii săi?
Și cum ar fi să ne învățăm copiii, tinerii români, să mulțumească la sfârșitul zilei, fie și pentru un singur lucru trăit în această zi?
Cum ar fi să schimbăm vina, rușinea păcatului și frica de pedeapsă pe sentimentul recunoștinței. Cât ne-ar lua să schimbăm obiceiul?

Categoric, în loc de „Dumnezeu să-l ierte!” eu aș spune „Îți mulțumesc!”.

Standard