În anul care vine îți doresc ceea ce îmi doresc și mie: adevăr. Nimic nu mi se pare mai periculos decât a trăi în afara realității, chiar și atunci când pare că minciuna ne-ar putea proteja de durere. De fapt doar ne-o ascunde, cu un consum energetic uriaș. Iar unghiul îngust și lumina subiectivă în care vedem viața ne fac să tot oscilăm între realitate și fantasmă.

Mulți știm că a fi cu toate simțurile deschise, a testa prezentul de dincolo de rutină și de vise, e un mod de a șunta trăncănitul perturbator al minții. Un mod de a fi conștienți de bogăția și divinul clipei, un mod de a fi mai aproape de adevăr. Dar suntem prea oameni, ca să nu ne fure mintea. Suntem prea creduli, prea visători, prea însetați de dreptate. Și pentru că nu vedem divinul din rău, realitatea ne pare nedreaptă. Nu pătrundem logica dezastrelor, așa că preferăm fantezia: în care fiecare faptă are un efect așteptat în baza unei credințe sau în care, din contră, consecințele sunt ignorate hilar. Nevoia noastră de dreptate este aceea de a judeca. Dăm sentințe și așteptăm să fie executate de viață. Și când nu se întâmplă asta, decretăm că destinul e crud, doar pentru că ne spulberă iluziile, ca pe o parte din noi.

A testa realitatea se poate face prin simțuri în pacea minții și prin întrebări clarificatoare, către ceilalți și către sine, menite să lărgească sau să schimbe perspectiva. E ca și cum ți-ai propune să percepi folosind cât mai mulți și mai variați senzori.

Mulți trăiesc conservați în mrejele trecutului sau sub voalurile lui „o să…”. Este știut că mintea modifică amintirile și că ne minte și cu privire la viitor (prin frici nefondate, prin speranțe deșarte). Doar prin intermediul prezentului pot accesa corect trecutul și viitorul, atunci când sunt conștient de cine sunt azi datorită trecutului și de ce fac acum pentru viitor. Viața se trăiește doar în prezent.

Dar și prezentul pur poate fi copleșitor. Ce naiba vrea să-mi spună inima asta care bate de nebună? De ce am mușchii încordați, capul cât o baniță și un uragan în suflet? Mă schimb a nu-știu-cine și nu mă mai pricep… Și pare că toți prietenii mei, cu bătaie spre 40 de ani, au luat-o razna. Toate cuplurile sunt în derivă. Lumea se-ntoarce cu susul în jos. Sau chiar o fi sfârșitul lumii.

Sau doar lumea mea de credințe se clatină, iar viața-i așa de când lumea? Puțină maturitate, te rog! Nu mai ești copilul de care erau ferite șoapte deocheate, pe care și el le punea între paranteze atunci când scăpau în realitatea lui roz. Dacă faci puțină statistică, ca un cercetător al adevărului, vei constata că normalii s-au cam împuținat. Că anormalii au preluat conducerea, puterea de a credita viața. Bieții de ei, arată a adolescenți ce nu știu încotro s-o apuce și ai cui sunt. Au un surâs tâmp, euforic și haos în suflet. Le e tare greu să-și fie ai lor.

Și dacă tot se întâmplă asta cam la toți, ce vrei, Doamne, de fapt? Ne-ai proiectat cu garanție limitată și cum expiră, cum ne cade prima piuliță? Și-ncă ce piuliță! Din „corason”. Deci a doua adolescență era programată. Și-i adevărat că face valuri de jur împrejur, dar pentru cel în cauză e benefică. E un prilej de creștere, de afirmare. Aveți nervii tari, dragi aparținători, lăsați-i spațiu de autodescoperire! Îi zăngăne resursele… Asta era! Noua adolescență îi mai vântură o dată toate resursele. Să le vadă, să se vadă. Să nu se plictisească în rutine de resemnare.De-asta ești iar prinț călare, ca să acționezi cum nu ți-a reușit la 20 de ani, când erai prea crud. Dar sigur că te vei simți iar preaiubitul tânăr, care-și poate risca viața ca-n povești. De amor. Și nici nu știi când mai ai ocazia să te simți atât de viu.

Crede-mă pe mine: important e cât ești de conștient. De puterea pe care o ai și de scopul pe care i-l dai.

Un an mai puțin fantasmatic să ai!