Cum am ajuns…

Să te privesc ca pe-un străin,
Să nu mai simt nimic,
Să-mi pară sufletu-ți hain,
Să uit să mă ridic?
Ce nu mi-am dat voie să simt,
De sunt acum de piatră?
Ce-ar fi durut așa cumplit,
Să fug de mine toată?

Căci am ajuns goală-n străfund,
Domnește nemișcarea
Și coaja trupulu-i mormânt,
Vecin cu disperarea.
Vai! Sufletul m-a părăsit,
S-a disipat în zare,
Iar trupul îmi e amorțit.
Și ce-am rămas eu oare?

De ce trebuie să mor un pic?
Repere n-am.  Viața mă doare.
Nu simt, nu vreau, nu sunt nimic.
Să fie-un fel de resetare?
Secunda face pași mărunți
Ce mă despart de tine.
Ești mai departe cu un gând,
Parcă mă pierd pe mine.

Atât de mult iubire-am fost?
Sunt nimeni fără ea?
Vreau să te strig da-i fără rost,
Ce pot din nimic da?
Orele vin și se sfârșesc,
Doar haos îmi aduc.
Cum să incep să reclădesc?
De unde să m-apuc?

Te văd să mă învii cum lupți,
Cum fluturi cu iubirea.
Ce-ar fi la luptă să renunți?
Să mă înveți trăirea!
Cum să respir, cum să mă mișc,
Cum să te-ating pe pleoape
Și-n ochii tăi să stau să văd
Iubirea că se poate…

Să ne privim la nesfârșit
Ca să ne prindă fluxul,
Să ne arunce-n infinit,
Să ne apuce plânsul
Și să ne spele-n interior
Descătușând iubire…
Știi? parcă nu mai vreau să mor,
Încep s-ascult simțire…

Și pas cu pas mă retrezesc
Mă înfirip cu fire,
Celulele îmi cuceresc,
Le umplu cu iubire…
Și iată fac un legământ
Față de universul meu:
Promit să nu mai uit ce sunt!
Să îmi permit și să exprim ce simt mereu!