Eseuri

Vina

Toată vina e din Lina. (zicătoare, prin care se găsea vinovată pentru toate… slujnica)

Vina este conceptul în jurul căruia m-am structurat, identificându-mă ca persoană. Este unul dintre primele sentimente-amintiri. Întâi m-am simțit rușinată de o greșeală comisă, pentru care am primit un reproș, abia apoi am înțeles ce mi se cerea, cum voiau ceilalți să fiu.  Îmi amintesc chiar și sentimentul însoțitor de nedreptate, pentru că îmi închipuiam că dacă mi-ar fi explicat cineva înainte, n-aș fi ajuns să greșesc. Am devenit eu, străduindu-mă să-i mulțumesc pe ceilalți.

Judecata asta este tipică pentru copilul adaptat, adică foarte ascultător. Și orice copil este inițial adaptat, pentru că părintele este Dumnezeul lui, este planeta în jurul căreia gravitează și ar face totul să-l mulțumească. Ulterior, nevoia de cunoaștere și curiozitatea îl vor ispiti pe copil mai tare, așa încât va risca neascultarea, precum Adam în grădina raiului. Și va deveni copil rebel. Dacă părintele este un adult veritabil și nu o ia personal, va face față frustrării căderii de pe piedestal. Va accepta că a nu mai fi totul pentru copilul său, îi oferă acestuia din urmă șansa descoperirii lumii și a vieții în general. Din păcate pentru unii „oameni mari”, acestea fuseseră singurele momente de glorie personală, se hrăniseră din a fi atât de importanți pentru cineva și n-au mai fost dispuși să mai piardă asta. Așa că s-au luptat să-l disciplineze pe îngerașul schimbat peste noapte în drăcușor. Și credeau că fac asta din iubire pentru copil, deși aveau sentimentul clar al confruntării cu un dușman. Iar când le-a reușit dresajul, la mijloc era iubirea copilului. El a cedat din prea multă iubire, din prea multă încredere. Cu ce preț? Cu prețul creșterii sale. Copilul s-a conformat dorințelor, sentimentelor și gândurilor părintelui cu care s-a identificat, ne mai având șansa descoperirii propriei ființe. Va trăi sub impulsul lui „trebuie”, înregimentat în cuibul natal. Iar când va încerca să zboare, nu va ajunge prea departe:  își va găsi alt „părinte” în persoana angelică a unui partener sau demonică a unui șef. Astfel va continua să trăiască fără a fi în contact cu sinele său, ca un roboțel care nu înțelege de ce strădaniile fără sfârșit de a-i mulțumi pe alții, nu îl fac fericit. E nevoie de mult timp și de multă suferință ca să renunți la idoli și la agresori, să-ți permiți să rămâi gol de ei pentru a te regăsi, a te renaște, a-ți da șansa unei vieți autentice.

Pledoaria mea își propune desființarea vinei. Deci n-am să dau vina pe trunchi pentru a justifica unde a ajuns așchia. Pentru că și trunchiul a fost tot o așchie desprinsă din alt trunchi și am ajunge la tatăl nostru ceresc, primul vinovat, urmărind cultul vinovăției. El l-ar fi pedepsit pe primul său fiu, izgonindu-l din rai pentru vina de a fi râvnit accesul la cunoaștere? Să fi fost oare tocmai El, iubirea însăși, atât de egoist și de neiubitor? Sau de fapt omul îndoielnic, neîncrezător în propria-i divinitate, a simțit vină și blasfemie în a se considera creativ, cunoscător, egal Tatălui său?

Argumentația mea se bazează pe definiția adultului în termeni psihologici, pe scrierile lui Paul Ferrini și evident pe nivelul meu de înțelegere a vieții.

Adultul este liber și responsabil în același timp, nu intră nici în rolul de victimă, nici în cel de călău, face față propriilor sentimente negative, pe care și le asumă (spre exemplu, este rezistent la frustrare), este conștient și apt de satisfacerea propriilor nevoi, adică independent, și comunică fără a învinui.

Dumnezeu nu pedepsește, pentru că pedeapsa înseamnă respingere, iar respingerea e inversul iubirii. Adam a plecat singur din rai, ca fiul risipitor, nu a fost izgonit. Și a făcut-o în numele unei vini închipuite, vină care a devenit cauza suferinței sale. Greșeala era doar o oportunitate de a învăța, un dar de la Dumnezeu. Experiența, chiar și aceea primordială, avea darul de a lărgi conștiința, de a schimba perspectiva, de a spori cunoașterea. Era o lecție de creștere. Doar când te încăpățânezi să nu înveți din experiență ajungi la suferință.

Iar separarea de Tată, pierderea iubirii, a devenit frică. Eliberarea de vină și iertarea de sine sunt porțile deschise spre iubire, spre acasă. Numai prin noi înșine putem ajunge la Dumnezeu. Frica e neîncredere în sine, așa cum iubirea de sine face ca teama de singurătate să fie un nonsens.

Iubirea este singura ta identitate. Adică iubirea de tine, iubirea de ceilalți și iubirea de Dumnezeu înseamnă același lucru. Încredere în tine, smerenie și credință. Sentimentele tale față de ceilalți oglindesc sentimentele tale față de tine. Ceea ce dai, primești, ceea ce faci, ți se face: nu ca o răzbunare, nu ca o pedeapsă, ci pentru că tu și celălalt sunteți unul, ca două fațete ale aceleiași monezi. A găsi vinovați pentru propria ta suferință îți dă iluzia perfecțiunii personale (deși, cum ai putea fi perfect suferind în același timp?) și te amăgește cu mitul superiorității în raport cu ceilalți. A te vedea egal cu semenii tăi și cu Dumnezeu poate pleca de la a observa că ceilalți fac alegeri asemănătoare cu ale tale în situații apropiate de viață și poate ajunge la a permite și a respecta deciziile fiecărei persoane și dreptul la calea proprie.

Lipsa de iubire față de victimă e strigătul călăului după iubirea pe care n-o recunoaște în sufletul său. Frica ne face pe noi, observatorii, să judecăm. Credințele și prejudecățile noastre ne dau iluzia separării dintre noi și de Dumnezeu. Iar reversul judecății e acceptarea, înțelegerea că există o logică profundă pe care n-o pătrundem, care îl determină pe celălalt să facă ceva ce pare de neînțeles pentru noi, dar care are un sens în evoluția sa, dincolo de evaluări superficiale. Iar un exercițiu de empatie ar fi tocmai șansa de a vedea logica (și zbaterea) unui suflet rătăcit, în timp ce a-ți justifica judecata (și a rămâne centrat pe sentimentele proprii) înseamnă a persista în iluzie, a separa forțat universul lui de universul tău.

Fericirea ta nu poate fi responsabilitatea altcuiva. Nici fericirea altcuiva nu poate fi responsabilitatea ta: sacrificiile pentru alții nu au sens. Fericirea poate fi trăită doar în prezent și e amăgire s-o cauți în trecut sau s-o amâni pentru viitor. În același timp, vina ne ține legați de trecut, în pattern-uri repetitive blocante pentru evoluție. Iar frica este grija cu privire la viitorul perfect pe care îl așteptăm. Când învinovățești refuzi să vezi ceva în tine. Vina este doar greșeala care ne-ar putea învăța lecția iubirii de sine, acum, venită din acceptarea experienței, din recunoașterea limitelor proprii și din recunoștința de a fi părtași la miracolul vieții.

Nu există rău și nu există vină. Există doar gând, diabolic, dual, despre separare: adică mintea noastră e și diavolul și iadul.  Așa că nu e nevoie de iertare, ci doar de iubire. Nici de iertare de sine, e suficientă iubirea de sine. Și toată viața noastră cu toate experiențele prin care trecem, ce ne par bune sau rele, au unicul scop de a ne întoarce acasă, la noi înșine și la El. Căci până la urmă toți vom ajunge acolo, cel mai târziu prin moarte. Cum spunea Ferrini, moartea e sfârșitul separării. Și eu aș continua… și sfârșitul vinei, cea care separă.

Standard
Eseuri

Punct

Stop! Punct. Doar punct. Sunt. Am obosit de eforturi. Decretez: nu mai trebuie să repar nimic! Nu mai salvez. Nu mai vreau. Nu mai lupt. Nu mai fac. Nu mai aștept.

Azi sunt punct. Nu am nici un pas de făcut în afara lui. Și în jurul meu se trasează un cerc. Încă unul, încă unul… cercuri din fibră de sticlă, multe. Iată… sfera de cristal înconjurând punctul care sunt. Orice părere din exterior se reflectă pe suprafața cristalină. Nimic nu mă atinge. Nici un gând, nici o emoție, nici o dorință, nici o ambiție. Nici pe Tine nu te vreau, Doamne, azi. Mă am doar eu.

Punct. Într-o secundă infinită. Protecția sferei și răsfățul de a fi punct. Abandonul în tăcerea, în pauza din punct. Aproape că nu respir, ca să nu tulbur nimicul, ca să nu perturb ordinea, ca să nu dezechilibrez armonia… punctului. Nu aud, nu văd, nu simt, nici măcar nu-mi imaginez. Sunt toată înăuntrul meu. Ca un arici cu acele ieșite. Ca un melc în cochilie. Ca într-o autoîmbrățișare.

Sunt punct. Fără intenție. Pe loc repaus. Hibernez. Nici vise n-am, care să mă mai lege de lume. Paradoxal, visele nu au loc în punct pentru că mi-ar putea aminti de realitate, m-ar putea trezi la viață.

Evadare în punct. Sau autoîntemnițare. Cât confort în celula propriei ființe. Câtă eliberare în a(-mi) fi prizonier. Cât zbor în nimic. Câte grade de libertate în punct. Ce mai loc din care aș putea porni, din care aș putea crea, din care m-aș reinventa. Aș putea aluneca într-o virgulă, apoi într-un ochi de spirală, din ce în ce mai largă până aș atinge sfera, m-aș da pe tobogan pe suprafața ei internă, i-aș pătrunde în fibră (pot orice, sunt doar un punct!) și m-aș prelinge pe suprafața externă, înapoi în lume, să fiu cu tine sau cu Tine, dacă aș vrea…

Dar nu vreau. E bine aici. Nu-i nici o pretenție, nu-i nici o cerință. Cât natural și firesc. Câtă toleranță. Fără presiuni, fără trebuie, fără responsabilități… Doar responsabilitatea de a(-mi) fi temnicer. Câtă autoasumare. Mi mă am. Atât de plină de mine că mi s-au terminat și cuvintele. Nici ele nu mai au loc. Punct.

Și de la capăt.

Standard
Eseuri

Iubește-te!

„Aș sta așa in izmene să mă jelesc prin colțuri in timp ce-mi fac treburile…” îmi spunea cineva deunăzi. O femeie, desigur (deși se crede bărbat în izmene!). O femeie poate să-și facă treburile și să-și lingă rănile în același timp. O femeie își regăsește seva în treburile care sunt „ale ei”. Și, Doamne, cât de singur trebuie să fii și câtă treabă pe pilot automat trebuie să ai, ca să ajungi la tine. Cât de ușor e să te pierzi și să te cauți în altul sau în altceva. Și cât de străin pare drumul spre cine esti tu, spre nevoile tale, spre resursele tale, spre iubirea de tine.

Băiatul meu cel mic (9 ani) mi-e mare învățător. Ieri îmi spunea: „Mamă, ar fi de ajuns să fii frumos și deștept. Dar eu sunt mult mai mult de atât…” E fascinat, e îndrăgostit de el. Și eu, îndoctrinată cu mitul narcisic și cu tradiționalul „lung al nasului” sunt puțin șocată de îndrăzneala lui. Apoi realizez că educația românească, de care am beneficiat din plin, e despre respect de ceilalți. Dar nu de egali, ci de cei investiți cu autoritate. Și nu e un respect reciproc, ci unul ca o recunoaștere a puterii celuilalt. Adică, tiranie. Nu e un respect născut natural, e pretins. Mucosul trebuie să plece capul și să tacă, să nu gândească neadecvat, să nu simtă ce e interzis, să nu vadă ce nu trebuie pronunțat. Să nu observe ceea ce scârțâie în familie, să facă pe prostul, până când ignoranța se întinde peste propria lui persoană.

Și copilul adaptat acestei societăți ajunge inevitabil, ca adult confruntat cu neiubirea, să citească prin cărți concepte abstracte de genul: „Iubește-te!”. Adică cum? Nu m-a învățat nimeni cum să fac asta. Îmi trebuie instrucțiuni, algoritm, rețetă.

De fapt instrucțiunile de folosință sunt în interiorul tău. Te-ai iubit cândva, așa ca băiatul meu. Doar că ți s-a spus că e blasfemie. Te credeai buricul pământului și te-au convins că ești foarte mic. Așa că nici tu nu te-ai mai văzut. Asta mă face să-i spun băiatului meu: „Să nu uiți asta niciodată!”, pentru că știu cât de greu e să-ți aduci aminte, să reînveți iubirea de tine, atunci când viața te face să te simți mic. Cât de frică îți e să te confrunți cu tine, cât de tare te agăți de dependențe, să nu cazi în abisul din tine… 

„Iubește-te!” ar putea începe cu ceea ce crezi că ești: o mamă, un soț, un cosmonaut, o gospodină. Nu contează dacă ai succes în ceea ce faci sau nu, nu te crampona de nota pe care ți-o pui singur. Deci, spune ce ești și apoi uită că ai fi asta. Ca și cum ai da la o parte foi de ceapă: manevră crudă, dureroasă, recunosc. Sunt soția lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt mama lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt specialist în… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt prietenul lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt copilul lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? , …, …, Și dacă n-aș fi? Ce rămân?

Și după ce termini persoanele semnificative din viața ta, care sunt o parte din tine, ajungi la caracteristicile tale: sunt activ, sunt glumeț, sunt devreme acasă, sau nu… Și dacă n-aș fi? Ce rămân?…  De obicei vei vorbi despre ce faci, despre ce gândești, abia apoi despre ce simți, ce-ți place, ce nevoi, ce dorințe, ce așteptări ai. Ai răbdare cu tine, acceptă-ți ritmul. Imaginează-ți că vrei să te iei în căsătorie, partener de viață. Și nu vrei s-o faci la modul inconștient… de data asta. Chiar vrei să te cunoști. Lasă amintiri să se depene, imagini, emoții…

Fii conștient că toate atributele tale sunt polare. Ești și rău, și bun. Și curajos, și fricos. Și tot, și nimic. Și om, și Dumnezeu. Știi, când ai venit pe lume toți te-au recunoscut, te-au privit ca pe un zeu. Doar că te-au învățat să fii om și nu au mai fost fascinați. S-au luat cu treaba, sau cu altcineva, și te-au uitat. Și asta te-a făcut să crezi că nu ești important.

Tu ești cel mai frumos lucru care ți se putea întâmpla! Să fii! Adică și fizic, și psihologic, și social, și spiritual. Și doar tu ai puteri reale asupra ta. Ceilalți te pot încuraja sau huidui de pe margine. Drumul îti aparține. Contează prea puțin dacă te plac sau nu. Contează ce te conving pe tine să-ți fii. Și dacă în copilărie te-ai structurat pe părerea lor, acum cel mai bine ar fi să nu-ți mai pese de ea. Să le dai drumul, un timp. Să-ți redefinești conturul și să te conții. Să afli iubirea de tine, să te îmbogățești cu ea și abia apoi să ai pretenția că știi să iubești. Abia apoi să te întorci spre ceilalți.

Nu poți accepta pe cineva, când nu te îngădui pe tine. Când am înțeles asta, am început să văd altfel călăii. Agresivitatea e strigăt de neiubire. Întotdeauna ce faci ți se face de către tine, chiar în acel moment. Ești primul care primește darul oferit de tine altcuiva. Ești primul umplut de veninul pe care îl împroști în vorbe de ocară. Ești oglindit în fiecare din relațiile pe care le ai, deși e mult mai simplu să dai vina pe celălalt.

Cum particip la situația asta? Ce am de învățat din acest conflict? Ce nu vreau să schimb? Ce din mine înlocuiesc cu tine? Ce nu-mi ajung? Ce substitui pentru că nu-mi asum? Ce resursă îmi țin ascunsă, ca să mă simt răsfățat în relația cu tine? Și cum ar fi să-mi dau voie să cresc? Să fiu adult, egal ție. Să nu te mai responsabilizez cu mine. Și cum ar fi iubirea noastră de pe poziții egale, dacă nu ne-am mai cârpi unul pe altul cu ceea ce credem că ne-ar lipsi? Cum ar fi să fim întregi fiecare, și nu în iluzia că am fi întregi doar împreună? Cum ar fi să ne iubim (între noi), sprijinindu-ne pe noi înșine?

Ar fi păcat să trăim fără experiența asta. Pentru că de fapt am rata iubirea…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Cine devin?

Sunt experiențe de viață care ne forțează schimbarea într-un ritm accelerat, așa încât devine mult mai vizibilă. Cu cât noua situație este mai neașteptată, cu cât schimbarea pare mai bruscă și mai abruptă, cu atât ne simțim mai vulnerabili, mai descoperiți, mai în pericol. Vechiul nostru sistem de valori nu mai este adecvat, este abolit și pare că se instalează anarhia în sufletul și în mintea noastră.

„Nu credeam să mi se întâmple asta! Nu mă așteptam! De ce mie?” Tremurul din suflet și haosul din minte îmi amintesc de copilul de cinci ani care am fost, speriat de întunericul din baie. E o frică paralizantă, despre „nu știu” , „nu pot”, „nu fac față”. Este o situație de criză, ca și atunci, doar că acum nu mai pot să strig cât mă ține gura. Se presupune că sunt adult și adulții au toleranță la frustrare, cică. Așa că rămân ca o bombă cu ceas, cu iluzia că ascund copilul care, în această stare, sunt.

O situație șocantă înseamnă o mare piedere. Ceva care părea foarte al meu se rupe din mine și nu mai știu cine am rămas. Persoana care trebuie să facă față acestei situații, adică eu,  îmi pare necunoscută, tocmai pentru că mie nu mi se putea întâmpla asta. Așa că nu se pricepe, nu e pregătită. Nici nu știu ce să fac mai întâi cu ea: s-o up-datez sau să mă împrietenesc cu ea. Nu pare că știe pe ce lume e și se presupune că tot ea trebuie să mă scoată din rahatul acesta.

Dar ce anume o face pe această persoană necunoscută (nu mai știu cine sunt!) să fie așa pierdută în spațiu? Tocmai faptul că se sprijinea ca să ființeze pe obiectul sau persoana pe care noua situație i-a luat-o. Se identificase cu acel ceva sau cineva și acum percepe un mare gol în ceea ce credea că este. Nesiguranță, frică, durere, frustrare și furie. Pe rând sau toate o dată. Distincte sau suprapuse. Observate sau trăite instinctiv.

Agonia suferinței pare fără sfârșit pentru că lecția pe care o am de învățat este foarte grea. Cel mai simplu este să mă arunc pe alt obiect-persoană și să creez o nouă dependență, un nou atașament. Pentru că nu am încredere că pot funcționa fără cârjă. Doar dacă stau și rabd durerea singurătății am șansa să mă întâlnesc cu cine nu știam că sunt. Acolo unde mă cârpeam, ascundeam de fapt de mine un potențial neexprimat. Și doar ascultând durerea până își termină pledoaria, o pot face să tacă. Iar în liniștea ce va urma o să răsară o parte nebănuită a mea. Una pe care o uitasem, dar care nu m-a uitat. Una mult mai despre mine decât orice obiect-persoană. Seva proprie, crenguță a sevei universale. Lumină, flux, vibrație, dor de adevăr.

Par că am înțeles asta și cred că adorm liniștit. Dar nopțile continuă să mă bântuie cu coșmaruri. Și trezitul de dimineață pare o revenire la coșmarul situației de care uitasem puțin. Mă străduiesc să risipesc negura, deschizându-mă spre clipa prezentă. Și, spărtura din suflet mă face să percep mai bine totul. De parcă fac dragoste cu realitatea fără prezervativ. De parcă eu acum am inventat jocul acesta și sunt primul om de pe Pământ care respiră, vede, aude, gustă, atinge, simte. Și-mi vine să plâng pentru frunza care s-a desprins din copac. Ca și pentru strugurele obraznic din coșulețul fetiței care face piața cu mămica. Și pentru gropița din obrazul ei ciocolatiu.

Sunt mai prezentă decât oricând și mă bucură fiecare clipă. Chiar și cele despre durerea mea au un gust delicios de autenticitate. Nu le ratez. Am înțeles că nu pot fugi de emoțiile mele și că ele au toate culorile universului. Le privesc și pun iubire în ele ca să poată pleca mai departe, fără să mă facă ostaticul lor. Rămân liberă de ele și accept că mă vor mai vizita.

Dar nopțile continuă să-mi fie lupte cu monștri. Pentru că nu se opresc, devin firești, nu mă mai surprind, deși continuă să mă înfricoșeze. Și tot încercând să le pătrund înțelesul, le accept. Tot un vis mă lămurește: mă resetez! Programele din inconștientul meu sunt reinstalate ca să își găsească locul în noul sistem de credințe și valori. Sunt chemați la apel toți gărgăunii copilăriei mele și ai străbunilor mei. Și deși pare înspăimântător și tulbure, se face ordine în cine devin.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

De vorbă cu mine

Azinoapte m-am trezit pe la trei să stau de vorbă cu mine. Mi-am vizitat toate buzunarele sufletului, mi-am aflat toate secretele și-am plâns de drag de mine însămi.

Am aflat că tot îmi mai e necaz pe toamnă. A început să-mi fie frig, nici o zi nu mai aduce a vară, sigur s-a terminat cea mai frumoasă vacanță a mea. „De până acum” zice mintea care vrea să păstreze loc pentru un viitor și mai și…

Din vacanțele copilăriei mele nu a lipsit în fapt nimic. Emoțional însă, parcă am lipsit eu! Am trăit guvernată de frică și fără încredere în mine, viața nu-știu-cui. Mi-am dat seama că reversul e cel mai de preț dar părintesc din lume. Foarte greu de oferit. Mai ales dacă tu, părintele, nu-l ai în traista ta. Citisem despre asta mai demult prin cărțile mele de psihologie, dar azinoapte am simțit copilul din mine tremurând cu frica-n sân. Și am înțeles că cel mai important lucru e să crezi în tine și să te placi. Asta-i tot ce trebuie să fac pentru copiii mei.

Fata speriată e de fapt doar o amintire. În această vacanță am reușit s-o împac și s-o fac să se exprime cu adevărat. A fost prima vacanță despre o Laura autentică. O Laura care simte, gândește, se exprimă, trăiește în acord deplin cu ea însăși. O Laura care își ascultă nevoile, dorințele, uneori chiar capriciile pentru că e prințesă în propria sa viață. Și nici nu știți ce savoare are viața când joci după reguli pe care le faci tu. Nu mai e nevoie să cauți locuri exotice pe harta lumii în speranța că te vei umple de frumusețea lor. Tu ești mai mult decât un loc fascinant. Și nici nu trebuie să iei avionul înapoi. E ca un sejur fără sfârșit.

Înainte mă luptam să-i ajut, să-i vindec, să-i mulțumesc sau să nu-i deranjez pe ceilalți. De cele mai multe ori eram ineficientă, epuizată și caraghiosă. Când am început să mă ajut, să mă vindec, să mă mulțumesc sau să nu mă mai deranjez pe mine, i-am rănit pe unii dintre cei pe care-i iubesc. Totuși disperarea mea de a-i forța să trăiască mai bine era doar o proiecție: Laura striga după ajutor și eu n-o recunoșteam. După șocul schimbării, unii s-au îndrăgostit de Laura cea noua, alții au rămas supărați. Încă mă răsfăț și mă bucur de mine. Doar recăpătându-mi resursele voi putea da cu adevărat. Eficient. Cu iubire. Inepuizabil.

Poezia e primul pas, primul dar, prima resursă recunoscută. Prin ea mă dau cu iubire vouă. Și un comentariu de la voi contează mai mult decât 200 de exemplare de carte semnată cu numele meu. Mi-am dat seama de asta încercând să-mi public poeziile. Trebuia să le „lucrez”, adică să le scurtez, să le fac mai digerabile. După regulile cui? Iar s-o ciuntesc pe Laura ca să se potriveasca matricei sociale? Pentru ce? Nu vreau glorie sau bani din poezie. Mă bucur dacă vă emoționez așa cum sunt. Emoția voastră are ecou în sufletul meu. Și pentru asta vă mulțumesc!

Standard