Daruri de la Rune, Eseuri

A te împrieteni cu dușmanul, a te confrunta cu problema, a-ți cunoaște umbra…

Every part of you is just another part of me

Am învățat să fugim de pericole. Am învățat să ascundem de alții ceea ce ne doare, până am ajuns să ascundem de noi înșine situații de viață devenite secrete, subiecte tabu. Am uitat că varianta confruntare din  sintagma „luptă sau fugi” poate fi uneori câștigătoare. Am pierdut și deprinderea de a asculta perspective diferite asupra problemei de viață, în jurul focului, la Sfatul bătrânilor.

„Lasă prietenii și vezi-ți de familia ta!” și „Nimeni nu te va iubi mai mult decât părinții!” ne-au făcut mai singuri, mai egoiști și mai nevrotici. Comunicăm la nivel superficial și nu mai avem timp nici de cei câtiva pe care îi numim prieteni. Marea majoritate rămasă este formată din străini reci, pentru care afișăm măști și care reprezintă un pericol potențial. Așa să trecem prin lume stingheri, pitiți sub carapacea de arici, cu toți țepii îndreptați spre noi înșine.

Înstrăinarea de ceilalți devine înstăinare de sine. Nu ne putem cunoaște, vedea, exprima decât în relația cu ceilalți. Nu putem crește sub un clopot de sticlă, ci doar oglindindu-ne în alți ochi. A nu ne vedea prin ceilalți (în exterior) devine a nu ne mai vedea în interior. Teama de a fi răniți sau de a pierde, prin decizia de a nu risca, ne ia șansa de a câștiga. Alegem blocajul, stagnarea, viața searbădă. Căci și o luptă pierdută înseamnă o lecție învățată și un pas spre creștere. În shimb, evitarea confruntării, locul călduț și sigur, e doar o celulă de temniță pe pereții căreia stă scris „Mai bine mă retrag, pentru că nu pot!”. Doar că acest „nu pot” ne va face să nu ne mai placă de noi.

Și cum să mai evadăm, dac-am fost proprii temniceri, dacă noi am hotărât exilul? Cum să mai revenim la un acasă devenit străin? Cum să mai credem în prietenii pe care îi percepem ca dușmani?

Deschizând ochii. Trezindu-ne curiozitatea. Întrebându-ne: „De ce te percep ca pe un dușman? Ce nu-mi place la tine? Ce din tine îmi amintește de ceva din mine pe care-l ascund?”

Individul este o sumă de amprente lăsate de relațiile cu alte persoane. Oameni mai depărtați sau mai apropiați (unii pe care chiar nu i-am văzut niciodată fizic, dar i-am văzut cu ochii minții când am primit de la ei un mesaj scris ori transmis verbal de ceilalți, care ne-a impresionat) ne-au creat memorie emoțională, păstrată în celulele noastre, în ceea ce suntem fizic și psihic.

E adevărat că sub această sumă de amprente (de emoții relaționale) se află sinele nostru profund, esența divină, conștiința pură, iubirea, universalul din noi, resursele nebănuite, sursa cea fără de timp. Dar acest nucleu de lumină stă bine ascuns sub straturile de gânduri și emoții depuse cronologic, ca foile de ceapă, ca să ne dea iluzia de istoric și vârstă, iluzia individualității unice.

Da, nu există două cepe la fel! Și nu putem da la o parte foile de ceapă fără să ne usture ochii și să plângem de ceea ce vedem. Dar numai așa putem ajunge la adevăr, la „poți orice”, la infinitul din prezent sau veșnicia clipei, la pace, la autocunoaștere, la viață.

Tot ce ne doare la ceilalți este despre noi. E o foiță din ceapa care suntem, usturătoare. Acordându-i atenție și acceptând-o ne putem cunoaște și mai profund. Împrietenindu-ne cu dușmanul, confruntându-ne cu problema, vom conștientiza de ce anume fugim. Vom numi frica sau furia pe care o ascundeam. Vom dezveli scârtâind foița de ceapă. Și, cu prietenii în jurul focului (sursă de lumină, căldură și siguranță), vom afla alte perspective asupra problemei, care ne vor ajuta să ieșim din ea, să devenim obiectivi, să ardem emoția în focul atotputernic, să învățăm lecția schimbării și apoi să acționăm adoptând un comportament nou, creativ.

Pentru că am lăsat o experiență nouă să ne facă să creștem. Pentru că știm că avem aceeași esență și toate resursele, ca focul. Și că toți ceilalți sunt, undeva profund, iubire. Doar superficialul ne face să părem diferiți. Dumnezeu se joacă cu aceleași emoții și cu aceleași gânduri pe care ni le trimite provocator, bobârnace de creștere. Și noi ne ferim… 

De fapt… Toți suntem Unul.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Prieten

Ce mai faci, prieten de departe?
Nu mai știu de tine de demult.
Deși o lume-ntreagă ne desparte,
Tare îmi doresc să te ascult…

Ce mai respiri? Ce gânduri te animă?
Ce visezi? Ce speri? Ce îți dorești?
Cât de mult mai poți să dai lumină?
Ce-a rămas din cine știu că ești?

Îmi vine să te-ntreb de toate
În ochii tăi aș vrea să povestesc…
Știu că ți-e teamă c-aș putea să judec.
Mi-e dor să simt ce simți… să te-ntâlnesc!

Standard
Eseuri

Dor de prieteni

Primul meu prieten, tovarăș de joc, a fost Claudel. Ne jucam pe aleea din fața casei bunicilor mei, pe la 2 – 3 ani. Una dintre primele mele amintiri este cu el…

Lumină de dimineață pătrunzând în spațiul dintre case, flori țâșnind parcă de sub temelie, sprijinite de perete și concurând în înălțime cu noi, cei doi prichindei… Treptele casei, înguste, păreau foarte înalte, o provocare pentru noi, care le tot urcam și coboram. Drumul de pe alee, pe trepte, prin săliță, peste treapta de la intrarea în camera mare și drept până la sobă, repetat obsesiv dus – întors, în sus – în jos, un joc al cunoașterii spațiului, chicotind, grăbind mereu ritmul în încercarea de a-l imita sau de a-l depăși pe celălalt și de a stăpâni situația: nu cădem, nici măcar nu ne împiedicăm, ne iese!

Claudel era un băiețel obișnuit, puțin mai scund și mai rotofei ca mine. Sau poate eu doar păream mai înaltă, pentru că eram de-a dreptul fragilă. Avea capul rotund, era simplu și firesc; eu eram puțin mai complicată, îi explicam unele lucruri. O altă amintire cu el este o senzație…de prieten din suflet. O amintire despre sentimente, fără imagini, nelocalizată exact în timp. Avea un loc aparte în inima mea, ca o odaie secretă. O senzație de „al meu” și „noi doi”, separați de restul lumii, cea a celor mari.

De atunci am avut doar prietene fete: Magda la grădiniță, Narcisa și Carmen în anii de școală. Băieții n-au mai intrat în inima mea. Erau mai greu de înțeles și oarecum periculoși. Primii iubiți au rămas în zona asta de pericol: mă atrăgeau și mă înfricoșau în același timp. Sentimente greu de stăpânit, dorință și fugă. Comunicarea era la nivel de emoție și energie hormonală probabil, cu foarte puține cuvinte. Un fel de atracție fără intimitate reală, fără ca băiatul să mai ajungă ca Claudel, „al meu”. Fiecare din noi căuta ceva, poate pe sine însuși, și căutările astea nu se întâlneau. N-ajungeam „doi”, separați de restul lumii. Constatarea că lipsea prietenia mă trezea, mă scotea din transă, renunțam la joc.

Și în liceu confidente mi-erau fetele: Cătălina, apoi Anto. Când m-am îndrăgostit de-a binelea la 15 ani, iubirea s-a consumat…  din priviri. Năprasnice priviri. Uneori erau zeci de metri între noi, ne priveam prin ferestre paralele ale liceului-cetate, în corpuri de clădire aflate vis-a-vis. Între noi era o lume întreagă în curtea interioară, dar ochii ne ardeau, emoția curgea în punte pe deasupra tuturor, unindu-ne și separându-ne de rest. Vreo doi ani am iubit cu ochii, fără cuvinte. Și într-o zi mi-am dat seama că-l confundasem mereu, căutându-l pe listele cu rezultate școlare, cu altcineva cu același nume, din an diferit. Nu ne cunoșteam de fapt, nu eram prieteni. Mi-a trecut…

Acesta a rămas criteriul după care îmi evaluam legăturile amoroase. Mai devreme sau mai târziu le treceam prin microscopul Claudel și picau testul. În prima vacanță de vară din studenție, începusem să cred că e ceva în neregulă cu mine, după un an de libertate în care nu reușisem să mă leg sufletește de nici un băiat. Deși mă curtau, nu erau autentici în fața mea. Purtau măști sau mergeam pe drumuri care nu se intersectau, nu-mi vedeau în ochi sufletul sau nu mă lăsau să-l văd pe al lor. Mă întorceam deci acasă, în provincie, necăjită foc, până și cu prietena mea dragă, Ioana, reușisem să mă cert.

Pe la sfârșitul lui august eram toată nerăbdare și nevoie de iubire. Și am găsit-o brusc, am recunoscut-o de parcă ne știam de-o viață. Am înțeles din prima clipă că el este alesul. Ștefan. Deși psihologii spun că dragostea la prima vedere este o iluzie,după 20 de ani încă mă simt foarte tare perechea lui, continuând să fiu surprinsă și entuziasmată de magia și de emoția din fiecare clipă lângă el. Iubirea noastră n-are șanse să lâncezească pentru că suntem foarte pasionali. Între noi sar scântei uneori pentru că ne certăm și pare sfârșitul lumii, alteori pentru că ne împăcăm și parcă doar noi am mai rămas pe Pământ, mereu pentru că ne iubim.

Ștefan este cel mai bun prieten al meu. Nu cred să-l mai poată egala cineva vreodată în inima mea. Și totuși…parcă nu-mi mai ajunge.
Mi-e sete de oameni, de comunicare reală, autentică. Prietena mea Ioana, care mi-e foarte aproape suflește și azi, a rămas prea puțin „a mea”. Nu este timp.
Toți oamenii par foarte ocupați, își ascund cu talent emoțiile. Se sperie când le faci destăinuiri sau le intri în suflet. Au învățat să judece, să evalueze, să eticheteze, să clasifice. Și nu mai sunt firești, uită să trăiască, le este frică să aibă prieteni. Să fie doi, separați de restul lumii, într-un moment, cu altcineva. Unii nu reușesc asta nici în relația de cuplu… Dar să o facă uneori cu un prieten de sex opus?!… când fiecare are și pereche acasă… chiar și gândul este terifiant. „Este periculos! Nu poate fi vorba decât despre sex! Ce-o să zică lumea? Cineva este trădat!”.

Mie mi-e dor să mă joc cu Claudel. Ce zici, lume?

Standard