Arhive pe etichete: psihoterapie

Uncategorized

Wo&Man

Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie nu e niciodată întâmplătoare.

Nu știu să descifrez alinierea planetelor, dar sunt sigură că Micul este parte importantă a Marelui, iar Marele se reflectă întru totul în Mic.
Nu am ochi de ghicitoare, dar cred că o analiză atentă pe detaliu și o privire de ansamblu pot identifica pattern-uri și previziona destine, ca rezultate firești ale unor scenarii tipice de viață.
Nu sunt un specialist în analiză de compatibilitate genetică, dar știu că ne alegem partenerul „mirosind” diferențele dintre noi și el la nivel biologic, la nivel de ADN.

Expertiza mea în domeniul psihoterapiei individuale și de cuplu îmi oferă privilegiul de a descoperi moduri surprinzătoare și fascinante de potrivire între parteneri. Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie înseamnă întâi de toate o emoție, iar emoția are întotdeauna o logică, pentru că emoția este informație și energie.
Ne atrag diferențele psihologice, ne atrage ceea ce lipsește din ceea ce suntem. Se potrivesc nepotrivirile noastre. Yin are nevoie de Yang, Yang are nevoie de Yin. Cuplul înseamnă mai mult decât individul, ba chiar mai mult decât cei doi indivizi, pentru că interacțiunea lor provoacă schimbare și evoluție pesonală în fiecare.

În cuplu se întâlnesc de fapt, față în față, credințe, convingeri, principii și valori de viață. Psihologii le numesc generic „mituri și credințe”. (A nu se confunda cu credințele religioase, care reprezintă doar o parte a setului de credințe personale, de familie și sociale la care aderăm.) Cine sunt eu și ce cred despre mine, despre tine, despre noi doi și despre viață se întâlnește cu cine ești tu și ce crezi despre tine, despre mine, despre noi doi și despre viață.
Ei bine, deși îndrăgostiți fiind respiram în același ritm, aveam aceleași gusturi și preocupări, gândeam la fel, visam la fel și pronunțam simultan aceleași cuvinte, diferențele dintre noi sunt cele care s-au potrivit de fapt. Mie îmi place să spun că ne-au atras semințele conflictelor de mai târziu dintre noi.

Mai explicit: Eu sunt cine sunt datorită oamenilor pe care i-am întâlnit și a experiențelor mele cu ei: mama, tata, frați, bunici, alte rude, prieteni, colegi, vecini, profesori, șefi, etc. Am învățat din aceste interacțiuni că în viață anumite lucruri sunt mai importante decât altele, că lucrurile trebuie făcute într-un anume fel, că pentru a reuși în viață ori pentru a fi iubit trebuie să fii sau să pari cumva și nu altfel. Toate acestea mă definesc ca individ. Tu la rândul tău vii cu amintirile tale la pachet, adică cu oamenii și experiențele tale, evident diferite de ale mele. Și în momentul în care ne punem viața în comun și deciziile noastre cu privire la ea se străduiesc să semene… dar nu răsare nimic, începem să vedem brusc diferențele dintre noi, ne simțim înșelați în așteptări și certurile apar din motive puerile pentru că au dedesubt nepotriviri uriașe. Acele nepotriviri care ne-au atras inconștient la început.
Să fi fost Demiurgul atât de diabolic încât să regizeze întâlniri sortite eșecului, doar ca să fie spectacolul lumesc mai dramatic? Sau… care sunt mecanismele psihologice ale acestor forțe de atracție?

Am învățat din fragedă pruncie și chiar din viețile strămoșilor mei să fiu într-un anume fel. Voi nota acest anume fel, aleator (sau din convingeri personale egoiste), cu PLUS. Și mă identific cu asta. Tu ești în alt fel, lucru care a început să mă enerveze, așa că îl notez cu MINUS, ca să arăt că ești invers decât sunt eu și trecem asta la „nepotrivire de caracter”.
Din punct de vedere psihologic, s-ar putea nota la fel de bine cu MINUS ceea ce sunt eu și cu PLUS ceea ce ești tu, deși nu mi-ar plăcea deloc.
PLUSUL și MINUSUL sunt convenții, venite din evaluări și judecăți bazate pe credințe (vă amintiți de care!). În limbaj psihologic, toate atributele (calități și defecte în limbaj popular) sunt resurse. De exemplu, opusul lui ordonat este creativ, și ambele sunt folositoare când curg din una în alta: Azi sunt mai ordonat și orientat pe treburi de executant, mâine sunt mai dezordonat și mai creativ. Dăunător pentu individ este un atribut fixat, blocat, care nu se mai poate transforma în opusul său: cum ar fi ordinea obsesiv-compulsivă sau haosul psihic al nebunului, ce trece dincolo de creativitate și destructurează personalitatea.

Ca să ne iubească părinții, am ales să fim mai mult AȘA și mai puțin ALTFEL, renunțând la părți din noi, potențiale. Suntem deci incompleți ca indivizi și avem nevoie de resursele inactive pe care le recunoaștem instinctiv la partener. Viața de cuplu ne provoacă să fim mai mult decât suntem, retrezind părți respinse din noi sau acceptând aceste părți în partener, oglindite. Oricare dintre acestea reîntregesc un tot potențial. Dar ca să se întâmple asta chiar e nevoie să poți privi de aproape ceea ce ai repins inițial. Să analizezi, să înțelegi, să empatizezi și să accepți MINUSUL. Și să îi poți spune PLUS. Despre asta este psihoterapia.

Un cuplu matur este unul care a depășit un conflict major. Un conflict în care individul a ales dintre a pleca și a rămâne să facă față diferențelor, varianta care îl crește cu adevărt. Le-a transformat astfel (diferențele) în resurse individuale sau ale cuplului.
Nevoia de iubire este universală. Oamenii care trăiesc singuri sunt incompleți. Ne-am născut dintr-un bărbat și o femeie și tânjim să fim parte a unui cuplu armonios.
Vă invit să vedeți un film în care să urmăriți conflictul unui cuplu, PLUSUL și MINUSUL, partea cu care vă identficați, partea pe care o respingeți, pericolul destrămării cuplului, strădania de a transmite urmașilor ceea ce ești, cine și când a acceptat diferențele, ce anume a condus la vindecarea relației de cuplu, cum a devenit individul mai mult decât era…

Vizionare plăcută!
Finding Altamira

Standard
Eseuri

Cu ce se mănâncă psihoterapia?

Psihoterapie. Sună sofisticat, înspăimântător, de-a dreptul fantasmagoric pentru cetățenii acestei țări. Mă raportez la medie, evident, dar sunt și foarte conștientă că vorbesc despre marea masă. Adică cei de alte păreri sunt aruncați in extremele celebrei curbe Gauss, când scuturăm „clopotul” de moț. Așa că „majoritatea” cuprinde și oameni cu multă carte care au rămas la poveștile cu tata Freud și care fug de acest domeniu de ajutor uman mâncând pământul, ca-ntr-un jalnic efort de a scăpa de monștrii personali. Adică… „Abia i-am adormit și să mi-i răscolească iar?” sau „Să-mi umble mie prin minte un străin și să mă teleghideze?” și „Am ceva probleme, dar lasă că funcționez totuși. ” sau „ Sunt prea grav ca să mă mai rezolve cineva!”.

Psihoterapia face diferența dintre „funcționez” și „trăiesc”. Dintre „mai bine închid ochii și nu știu” și „am ochii larg deschiși să văd, să cunosc, să îmi asum: sunt în contact real cu mine, cu ceilalți, cu viața”. Dintre „Îmi imaginez” și „testez realitatea”. Psihoterapia îți recuperează părți din tine: umple golul interior cu ceea ce ai uitat să mai fii.

Diferența dintre psiholog și psihoterapeut e ca cea dintre un absolvent de medicină generală și un medic specialist, anii de formare postuniversitară atârnă ca durată și efort, cel puțin cât încă o facultate. Dacă ai de rezolvat o problemă punctuală, probabil ai nevoie de un consilier psihologic (acesta a parcurs jumătate din drumul de formare de la psiholog la terapeut) și el te va ajuta să găsești soluții eficiente, într-o perioadă relativ scurtă, lucrând la nivel de conștient, folosind un fel de rețete universale. Dacă vrei să te restructurezi real, abordând inconștientul, nu te poate ajuta decât un psihoterapeut. Școlile de psihoterapie sunt diferite: unele merg pe varianta dezvățare-reînvățare (un fel de reeducare a comportamentului) fără să-ți răscolească trecutul, altele merg pe descoperirea cauzelor (de ce am acest comportament?), altele te susțin să faci drumul de la „de ce” la „ce aleg să fiu”.

Nu pot să nu vă spun că psihoterapia a evoluat mult de la psihanaliza lui Freud pănă azi. Vălurile de neinformare cu privire la acest subiect se datorează și istoricului de „psihologie interzisă” din comunism, dar și cultului poporului român pentru durerea sufletească. Ne place să ne chinuim ca să avem de ce ne văita altora și ca să avem de ce ne plânge de milă nouă înșine. E un mod de a ne răsfăța, prin care ne refuzăm propria evoluție spre maturizare și armonie.

Psihoterapiile experiențiale umaniste sunt, după părerea mea, cele care respectă plenar unicitatea și valoarea umană a celui asistat. Ele s-au născut din credința că orice om conține potențialul propriei evoluții, propriei dezvoltări și că trebuie însoțit, nu manipulat, în actul redescoperirii propriilor resurse, al asumării sensurilor personale de viață, folosind experimentarea lui „aici și acum”.

Și acum foarte pe scurt: monștrii de care fugi (și ai iluzia că dorm liniștiți, deși te întâlnești cu ei în orice situație de criză) sunt părți din tine pe care le respingi, pe care le renegi: un  fel de a-ți da cu stângul în dreptul până când ajungi să-i spui „Monstrule (dreptule), nu vreau să te mai văd!”… cumva, la nivel psihic și chiar neurologic asta și faci: emisfera dreaptă, inima ta de artist, e dată pe minim, aproape anulată, în timp ce emisfera stângă turează motoarele la maxim făcând din tine un roboțel fascinat de precizie, perfecțiune și control. Așa ajungi să spui cu duioșie… „Când eram tânăr… pictam, scriam, îmi venea să… visam să… ”. Dar am promis să fiu scurtă!

Psihoterapeutul experiențial te ajută să faci cunoștință cu monștrii, să-i recunoști ca fiind ai tăi, să le vezi potențialul pozitiv (altă perspectivă, alt sens), din dușmani să-ți devină aliați, așa încât recuperându-i să fii mai întreg, mai asumat. Și asta să aibă efect clar în realitatea ta imediată, adică în relațiile, în situațiile și evenimentele de viață, care nu vor fi de acum doar roz, dar care te vor găsi mai pregătit să le faci față singur, pentru că vei dispune de întregul arsenal al ființei tale. Adică acel „vindecător” care are puteri miraculoase și la care alergi să-ți rezolve problemele, nu poate fi numit terapeut. E doar un individ cu care te afli într-o relație de dependență: tu îi pasezi responsabilitatea vieții tale, el se simte aproape un dumnezeu pentru tine și amândoi sunteți fericiți, iluzoriu.

Psihoterapia este un proces de „creștere împreună”, în care beneficiile sunt cuantificabile în realitate prin schimbarea, starea de bine și echilibrul sufletesc, dar mai ales prin independența, prin  libertatea de alegere și actiune a persoanei asistate. La sfârșitul terapiei individul știe perfect cine e, este plin de vitalitate (nu euforic!), își acceptă toate emoțiile (ca pe culori ale vieții), se implică în viață (adică și în muncă) cu bucurie și determinare, este deschis către nou și are o mare iubire de semeni. Nu-i mai împarte în buni și răi, pentru că după ce și-a recuperat partea lui de „rău”, se iubește pe sine ca pe un tot și se vede în fiecare altă ființă. Așa se ajunge la acceptare de sine, de alții și de flux al vieții (care dă și ia și dă și ia…).

Întotdeauna un conflict exterior reflectă un conflict interior: și dacă nu-i dai de cap, ai nevoie de ajutor. Terapeutul are aceleași probleme ca tine, doar că s-a împrietenit cu ele, devenind propriul său terapeut. Ceea ce vei deveni și tu.

Mai scurt de atât n-am putut. Întrebări?

Standard