Eseuri

A mai trecut un an / Prilej de recunoștință

Credeam că m-am potolit anul ăsta, dar se pare că e fudul rău și mă zgândăre să-i recunosc meritele spre ceasul din urmă. Așa că de teamă că mă apucă revelionul cu creionul în mână (cel nelipsit din poșetă) și mă prinde Noul An scriind declarații de iubire pentru fostul… mai bine îi fac ăstuia mai copt pe plac acum, să nu rămână afacerile neîncheiate.

Mulțumesc, 2012, pentru anotimpurile tale lungi: iarna nu se mai sfârșea, primăvara nu se mai sfârșea, vara nu se mai sfârșea, toamna nu se mai sfârșea… (sau poate noi/eu abia așteptam sfârșitul lumii…) Pentru trăirile, locurile și oamenii pe care mi i-ai adus în preajmă. Pentru că mi-ai oferit atâtea ocazii să greșesc, încât acum mă simt mai înțeleaptă. Pentru că nu te-ai oprit în loc atunci când am făcut câte o boacănă strigătoare la cer și mi-ai îndurat toate capriciile sufletului. Pentru că m-ai pus deseori în contact cu „sfârșitul”, făcându-mă să-i accept multe fațete.

Mulțumesc copiilor mei, pentru că oricât ar fi de rebeli, sunt cei mai reușiți copii pe care puteam să-i am. De când am început să înțeleg că aportul meu în educația lor scade, doar observ cât de frumos cresc, depășindu-mi visele.

Mulțumesc părinților și fratelui meu, pentru că dincolo de dureri, mi se par și ei mai frumoși ca niciodată.

Mulțumesc pacienților mei, pentru că mi-au umplut zilele cu rost, grijă și satisfacție. Mulțumesc colaboratorilor, care îmi dau sentimentul de echipă bine unsă cu experiență, expertiză și încredere reciprocă.

Mulțumesc colegilor și formatorilor SPER, pentru emoții și cogniții ce curg firesc, ca firul vieții, și ne țes din ce în ce mai creativ și mai elaborat.

Mulțumesc cititorilor cu care am împărtășit gânduri năstrușnice și emoții rebele ce-mi dădeau pe afară… m-aș fi risipit de nu m-ați fi conținut!

Mulțumesc, cărților, pentru că mă purtați în alte lumi, în alte minți, în alte suflete și pentru că mă faceți să mă simt răsfățată, teleportată din real.

Mulțumesc, prieteni dragi, pe umărul cărora îmi vărs năduful, pentru că mă întâmpinați cu zâmbet și cu speranța că spiritul meu năbădăios cumva va învinge. Vă mulțumesc și pentru bucuriile împărtășite și pentru că, prin voi, probez alte vieți.

Mulțumesc, iubitule, pentru că mi-ai pus inima pe jar, provocându-mă să văd detalii ale umanului care altfel mi-ar fi scăpat, să-mi luminez cotloane ale sufletului împâienjenite de amar de vreme, să lupt și să accept de o mie de ori, să mă schimb, să fiu mai vie ca oricând. Mulțumesc , iubitule, pentru că ești lângă mine în zbaterea vieții, pentru discuțiile noastre de neprețuit, bogate în momente „Aha!”, pentru că mă faci cel mai tare să ard.
Și pentru iubire…

La mulți ani!

Standard
Eseuri

Recunoștință

Prima mea profesoară de română mi-a fost întâiul dascăl-model. Părea atât de greu și de tentant să fii ca ea, să știi atât de multe, să te poți exprima cu așa grație. Respira… siguranță, rigurozitate și eleganță… ordine, logică și frumusețe… cult pentru limba și literatura română… artă și pasiune de a preda.

Nu știu cum, dintr-o fată timidă, care uita de emoție și puținul pe care-l știa, am ajuns să simt că sunt eleva ei preferată. Mi-amintesc stăruința mea de a nu pierde cuvinte prețioase din fluxul ei metaforic, cum mă uimeau înțelesurile profunde ale vreunui vers pe care ne ajuta să-l descifrăm, cum ajunsesem să gândesc gramatical orice vorbă auzită pe stradă. Când am realizat că fiecare compunere a mea era citită la sfârșitul orei, ca un ritual, ca o surpriză așteptată, fără să fie nevoie de notă, a fost ca și cum am desoperit cine sunt.

M-a iubit într-un mod foarte decent, profesional aș spune. Nu-mi amintesc dacă ne-am îmbrățișat vreodată. Dar pot să retrăiesc emoția simțită într-o cabină telefonică din care o anunțam că am primit un premiu special la olimpiada națională. Sau cadoul ei simplu și profund… o carte. Sau credința noastră comună, ca o intuiție, că eu voi deveni scriitoare.

În anii de liceu am mai întâlnit-o de câteva ori. Deși aș fi avut să-i spun că rezultatele mele școlare sunt foarte bune, încercam mereu un sentiment de jenă, inexplicabil. Abia acum, după un sfert de veac, l-am descifrat. Succesele mele în profilul real mă îndepărtau de literatură. Parcă o trădam.

Am intrat în viața de adult, mi-am împlinit vise pretențioase. Dar pe fetița care credea că va fi scriitoare am uitat-o complet. Când mă impresiona ceva bine scris, aveam un sentiment de univers pierdut, viața mă prinsese în ițele ei prea departe de poezia sufletului meu.

Și, total neașteptat, vara trecută, în urma unor exerciții de relaxare și emoție profundă dintr-o tabără de dezvoltare personală cu Rune Heivang, scufundându-mă în adâncimile proprii, am regăsit cheia tărâmului pierdut. M-am îmbătat de mine și de cuvintele care vin curgând de nu-știu-unde, copleșindu-mă. O simt fizic pe fetița de 12 ani plină de emoția scrisului de sub peniță. Uneori parcă e doar o altă compunere de clasa a șaptea, cu floricele pe margini. Dar îmi place așa cum este și-i dau drumul să zboare în lume, fără să știu niciodată până unde va ajunge.

Și pentru că am avut nevoie să fiu citită cu voce tare, mi-am amintit cu dor nespus de doamna profesoară. Mi-am dorit să știe că sunt pe drumul spre casă, un drum al pasiunii, al inimii, al limbajului propriu. Am mai vrut o notă. Să știu părerea celei care a plantat semințele, despre verdele crud ce vibrează în mine, despre fructele-poezii.

Epuizasem, căutând-o, toate sursele electronice și, cu totul întâmplător, am mai găsit un fir… Așteptam cu așa nerăbdare răspunsul, cu-o inimă de 12 ani. Și am primit… „Regrete… a murit acum vreo 2-3 ani.”

Îmi vine să strig spre cer. Oare cât de departe au ajuns ultimii atomi respirați de ea? Cum să fac să mă audă urmele ei disipate în spațiu? Afară e atât de alb totul. Zăpada pare să mă înțeleagă. Ea îmi amintește să tac. Ca într-un moment de reculegere, închid ochii și mă cufund în relaxare, îmi învăț trupul plâns să accepte și simt „mulțumesc” în fiecare celulă.

Și dintr-o dată țâșnește din mine hohot de bucurie. O regăsesc pe doamna Popescu Rodica în mine, în verdele meu crud, e atât de vie întâlnirea cu ea, e așa profundă îmbrățișarea și nu mai contenim să ne mulțumim reciproc.

Simt iubire și recunoștință, doamnă profesoară! Și n-am loc în „MULȚUMESC ”…

Standard