Cine n-are bătrâni, să-și cumpere!

O viață lungă face ca suferințele să se dilueze, eul semeț să se cearnă, iar sinele să se aștearnă. Așa încât vocea unui bătrân nu mai este cea a minții care minte, ci a sufletului des încercat. Dar ceea ce-i face pe bătrâni de neprețuit este șirul lung de vieți la care au fost martori sau care le-au fost povestite. Cam cinci generații succesive, cu istoriile lor zbuciumate și înțelegerea firului ce le unește ca un filon familial, pot avea greutatea unei înțelepciuni de viață.

Și când tu, călător ajuns la mijloc de drum, asculți vorbele unui bunic trecut prin toate, perspectiva ți se schimbă. Ridicat de la nivelul rutinei zilei de azi, punând cap la cap vieți adevărate, poți reface veacuri întregi. Personajele parcă se perindă prin fața ta, pline de patos. Le însoțești la vreme de bucurie și de durere, de când se nasc și până mor. Și deși nu i-ai văzut vreodată, le-ai dat contur cu ochii minții și ți-au devenit dragi. Și pentru că acum ai mai mulți „ai tăi”, înțelegi mai bine cine ești și de ce-ți vine să faci unele lucruri, care capătă sens abia în contextul transgenerațional.

Am avut șansa să ascult astfel de povești de viață de la un unchi de 75 de ani, înalt, robust, de o bunătate caldă, senină și molipsitoare. Și deși era convins că viața este mult mai des tristă decât veselă, răspândea pace în jur, se amuza de grijile noastre mărunte, avea tot timpul ceva de dăruit din nimicul lui. Nu așa sunt toți bunicii adevărați?

Mi-a povestit vreo cincisprezece vieți, de la părinții lui în sus, pentru că pe cele mai recente le știam deja. Necazul care le străbătea lua forme diferite: război, intoxicații, moarte prematură a unui suflet drag (soț sau copil), desproprietărire, teroare comunistă. Neamul Rocenilor (al tatălui, Constantin) și neamul Miroșilor (al mamei, Ștefania) erau evident construite în jurul aceluiași tip de figuri masculine puternice. Bărbați școliți și buni la toate, renumiți până în satele vecine și care păreau de neînlocuit în comunitatea lor. Oameni cu drag de a ști și de a ajuta. Oameni cu calificări multiple și foarte creativi, care își defineau puterea prin cât erau de căutați pentru priceperea lor. Femeile lor? Frumoase, muncitoare, răbdătoare, iubitoare. Gospodine și mame prin definiție.

Doar că în Neamul Miroșilor, bărbații aceștia citiți și gospodari se trăgeau dintr-un sârbo-bulgar care umblase să găsească un loc fără cojocar, în care să se stabilească. Și odată stabilit și-a luat o fată neasemuit de frumoasă, Ioana, cu care a avut 13 copiii și 27 de nepoți. Și toate afacerile lui au fost în jurul femeii cu păr negru și ochi albaștri, adică în familie și în sat. Iar cei care aveau nevoie de el îl căutau aici. Mi-ar lua prea mult să vă povestesc câte știa să facă omul acesta. Și avea un singur cusur: era rău de gură. Doar așa își putea ține în frâu și pune la muncă toată liota de copii.

În schimb, Neamul Rocenilor se trăgea din Stoica Pustnicul, cel pitit după porți înalte. Atât de pitit încât urmașii lui au avut chef de văzut lumea și de petrecut cu oamenii în afara casei și a satului.

Și iată cum Ștefania, fata cea mare a Ioanei cea frumoasă, a găsit un bărbat deștept și bun la toate ca tatăl său, dar mai puțin convins să stea acasă. Constantin împărtășea bucuria vieții cu mulți oameni pentru care era deschizător de drumuri, dar ajungea acasă epuizat. Era chemat în alte case și în alte sate pentru priceperea lui, la nu vă mai spun câte. Tatăl lui Constantin lucrase la București și venea în familie doar de sărbători, iar mama lui, tot Ioana, se descurcase singură cu gospodăria și cu copiii.

Ioana cea singură a trăit până în 50 de ani, Ioana cea iubită a trăit aproape 100. Ștefania s-a simțit mereu neiubită, comparându-se probabil cu mama sa. Constantin a avut mereu un dor de ducă, comparându-se probabil cu tatăl său. Necazul din familia lor parcă n-a ratat nimic: război, intoxicație cu cucută, iradiere, moartea unui fiu de 6 ani (al doilea copil), desproprietărire, teroare comunistă. Și pe toate unchiul, primul lor născut, le-a trecut prin sufletul lui pur de copil. După moartea fratelui mai mic cu un an, aproape că nu mai vorbise deloc. Își amintea poezia de două versuri compusă de acesta în ultimul an al vieții: „Foaie verde de brustură, Tata pe mama o supără”. Și numai ce îl cheamă părinții să-l anunțe că se despart. El îi ia de mână pe amândoi și, cu lacrimi în ochi, îngenunchiat, vorbește prima dată după mai bine de doi ani: „Eu am nevoie și de mamă și de tată.” Au mai făcut doi copii, gemeni, și au rămas împreună. Deși Ștefania a continuat să fie nemulțumită și rea de gură ca tatăl său. Deși Constantin a continuat să se simtă străin în casa lui, și acasă în lume, printre oameni.

Și unchiul i-a iubit mereu pe amândoi, a avut grijă de gemenii cei cu 10 ani mai mici și a ajuns și el un om cu multă carte și care se pricepe la toate. Deși părea cam pustnic în tinerețe, și-a luat o femeie frumoasă și a avut funcții importante prin întreprinderi și ministere la București, unde a și locuit. Este foarte dedicat familiei lui. Vara revine la casa părintească acum goală, să mai meșterească prin gospodăria veche, și încă pare să se îngrijească de unii oameni din sat.

Povestirea șirului de vieți a fost plină de iubire și de acceptare. Deși vocea îi devenea o șoaptă când își amintea câți oameni dragi i-au murit în brațe sau cum au fost arse cele 2500 de volume aurite din biblioteca părintească sau cum soția lui s-a stins după 50 de ani de căsnicie, istoria lui era integrată. Și unchiul avea și planuri serioase de viitor: un șopron nou, o alee asfaltată de la poartă la intrarea în casă, un ajutor pentru vecini, alte întâlniri cu noi și chiar o bucată de pădure…

Ascultându-l, l-am văzut mult mai întreg pe el, ne-am văzut mult mai întregi pe noi, urmașii. Am văzut viețile înșirate ca mărgelele pe fir, mai mari sau mai mici, în culori diferite, fiecare având frumusețea ei. Atunci când viața, din sferă de lumină devine simplă mărgică, poate fi caracterizată prin câteva fraze: ce-ai făcut sau cum ai fost, cât te-ai luptat și cât ai acceptat ceea ce ți-a fost oferit. Deși povestea era uneori despre pământuri, despre averi, eu n-am văzut decât vibrația unor inimi înfricoșate.

Căci până la urmă, totul se rezumă la un suflet de om care se raportează așa cum poate el, cu frică și cu speranță, la iubire…