Eseu terapeutic, Eseuri

Tăticul ales

Atunci când vine vorba de vot politic, se pun în funcțiune unele dintre cele mai puternice mecanisme de apărare inconștiente. Fiecare dintre noi are la baza ființării sale și un tată. Iar azi este chiar Ziua tatălui. O ocazie numai bună să facem puțină analiză. Să devenim mai conștienți de reflexele noastre, de comportamentele întipărite, de răni vechi ușor de triggeruit… atunci când avem de ales.

Te voi ajuta să pui un pic de lumină pe relația cu tatăl tău și pe implicațiile ei în viața prezentă, fără nicio expunere. Nici măcar eu nu îți voi auzi răspunsurile. Poți fi sincer cu tine. Poți accesa adevărul tău interior.

Pentru început te invit să privești imaginea aceasta cu un tată fericit îmbrățișând un copil liniștit. Ai trăit asta în copilăria ta? Dacă acest prim răspuns este DA, înseamnă că știi cum se simte iubirea unui tată.

S-a bucurat când ai apărut pe lume? S-a jucat cu tine? S-a pus la mintea ta? Te-a primit în lumea lui și te-a învățat să faci lucruri? Te-a îndrumat atunci când ți-a fost greu? Te-a ajutat să faci față propriilor greșeli și să continui să încerci? Te-a făcut să ai încredere că te vei descurca în viață? L-ai simțit de partea ta? Ți-a dat sentimentul că aparții? Ți-a fost model? Ai simțit mândrie că e tatăl tău și că ești copilul lui? Ți-a lăsat spațiu să fii o ființă emoțională, să te clarifici, să ai nevoi, să te exprimi, să decizi, să ai dorințe, să îți urmezi visurile? Ți-a suflat în pânze?

S-a întâmplat și să ai nevoie de el și să nu fie acolo? Nu există părinte perfect. Dacă ești azi și tu în acest rol, știi deja că e cea mai grea meserie din lume. Deci dacă tu crezi că n-a greșit niciodată nimic, s-ar putea să ai o imagine idealizată despre el.

Ai trecut prin momente critice fără să fii însoțit de tatăl tău? Au fost perioade lungi în care nu a fost lângă tine? Te-a abandonat? Te-a neglijat deși erați în aceeași casă? Era prea vulnerabil? Prea slab? Prea ocupat? Prea puțin atent la tine? Ai învățat să te descurci singur și nici nu ți-a mai trebuit? Ai preluat din responsabilitățile lui? Ai devenit un sprijin pentru mama sau pentru familia ta? Ți-a lipsit? L-ai uitat? Nici măcar n-ai știut cum ar putea fi viața cu un tată?

A avut o personalitate prea puternică, prea amenințătoare? Te-a lovit? Te-a speriat? Te-a agresat verbal? Le făcea rău oamenilor dragi? Intra în concurență cu tine și te punea într-o postură inferioară? Te respingea atunci când voiai să îl ajuți sau să înveți ceva de la el? Te-a descurajat? Te-a criticat constant? Te-a nedreptățit? Râdea de tine sau de emoțiile tale? Te umilea? Te mințea? Te manipula? Te rușinai cu el în fața altora?

Deși nu aud nimic, imaginează-ți că te țin de mână în acest demers, cât să nu simți o durere prea mare sau singurătate în fața acestor trăiri. Ce zici, mai facem un pas?

Ce efecte crezi că are azi asupra ta faptul că ai avut acest tată? Se întâmplă să ai reflexul de a fi un părinte ca el? Se întâmplă, din contră, să faci lucrurile exact pe dos față de el, ca să nu scapi în comportamentele sale? Este posibil să fii tot într-o extremă și să-ți fie greu să găsești calea potrivită pentru a fi un părinte adecvat?

Ești un partener de cuplu cam ca el? Un șef cam ca el? Un angajat cam ca el? Un pacient cam ca el? Un cetățean cam ca el?

Am învățat în raport cu tații noștri revolta sau supunerea, atunci când în această relație a dominat ierarhia. Am învățat lupta, concurența, neîncrederea. Nesiguranța a impregnat tiparul fiecărei alte relații importante din viața noastră. Ne-am trezit cu un partener care ne tratează la fel sau care ne aduce în stare să facem ce făcea el. Avem un șef la fel de abuziv sau de indiferent. Ne e greu să ne tratăm mai corect subalternii. Ne e greu să fim mai apropiați de propriii copii. S-a scris în personalitatea noastră din temelii.

Avem dificultăți în raport cu autoritatea. Cu profesorii, cu medicii, cu organele de ordine. Chiar și relația cu Dumnezeu are de-a face cu modul în care ne-am raportat la tata. Azi ne supunem orbește unui tată mai mare care nu ne poate părăsi sau ne permitem luxul de a-l ignora complet.

Studiile spun că ne alegem partenerii și șefii care să ne readucă în conștiință rănile copilăriei. Ca să învățăm cum să le facem față altfel. Să le procesăm, să ieșim din sentimentul de neputință al copilului, să găsim calea aia de mijloc: spre cooperare, spre două persoane egale, spre a ține cont și de noi, și de celălalt. Cu un sentiment de putință și de încredere în oameni, în relații, în noi înșine. Așa ar arăta creșterea de după conflict.

Și acum să vedem cum ne influențează toate astea felul de a vota…

Votul este alt mod prin care ne alegem inconștient un tată. S-ar putea să fim atrași de familiar: o voce arogantă, vorbe aruncate fără frâu, o privire sticloasă înverșunată, un pumn strâns, o minciună de care avem nevoie, o imagine sclipitoare de suprafață. Cu cât simțim mai multă furie în fața intenției de a vota, cu cât folosim mai multe injective, cu cât suntem mai pătimași, cu atât este mai probabil să fim într-o luptă ierarhică, rămânând loiali prin asta părintelui de altădată. Suntem mai vulnerabili, mai emoționali, mai puțin conștienți.

Cu cât ne informăm mai puțin, dintr-o singură sursă sau ascultând o singură opinie, cu cât aplecăm urechea mai mult spre cineva care vrea să ne provoace emoțional, cu atât mai mare este pericolul să intrăm în modul luptă, supraviețuire, care-pe-care, în care alegerile noastre să fie din frică, din ură, din nevoia de a ne alina sentimentul de nesiguranță.

Ce limbaj ai vrea să aibă tatăl pe care tocmai ți-l alegi pentru copilul care ai fost sau pentru copilul pe care îl ai azi? Cât de așezat, de iertător, de calm și de cunoscător să fie? Ai vrea să aibă o politică de conflict și de luptă sau una flexibilă și de cooperare? Să pedepsească, să izoleze, să opreasă sau să încurajeze, să deschidă, să dezvolte? Vrei un Mesia care le știe pe toate sau pe cineva care crede în experți, în știință, în echipe de consultanță? Vrei pe cineva care te ajută să te conectezi cu lumea sau să te aperi de ea?

Observă cât de încordat e tatăl pe care îl alegi. S-ar putea ca nervozitatea lui să ți se pară putere. Să crezi că te va proteja de dușmani cu furia asta. Nu va face decât să mențină tiparul de conflict din viața ta.

Alege-ți un tată care să asculte alte voci, unul care să fie dispus să facă lucrurile împreună cu alții, care crede în a aparține, în conexiuni.

Amintește-ți ce nu prea îți iese ca părinte bun și alege-ți unul care să te inspire. Nu trebuie să aibă carismă. Nu trebuie să strige tare. Trebuie doar să aibă bun simț și respect față de semeni. Nu trebuie să strălucească atunci când se urcă pe scenă. Dar este esențial să gândească și să aibă umanitate.

Uneori e foarte greu să îți imaginezi părintele de care aveai nevoie. Ai putea să treci pe lângă el ca pe lângă un posibil partener bun. Căci ața te trage pe unde ai mai fost…

Standard
Eseuri

Amăgire

Nu-i așa că nu v-a mai ars de nimic după marea cacealma? Nu-i așa că parcă v-ați pierdut sensul, vi s-au îngreunat brațele, umerii, sufletul și tot entuziasmul dimineții s-a dus pe apa sâmbetei?

Dezamăgirea, bat-o vina! Dez-amăgirea… Ne amăgisem.  Iar acum ne-am dezumflat ca un balon fâsâit.

Pe 22 decembrie 1989 împlineam 20 de ani și credeam că Ceaușescu era unicul dușman al democrației în România. Trei zile a durat amăgirea mea că Revoluția a fost o revoluție. Crăciunul sângeros cu un spectacol terifiant repetat la nesfârșit pe ecranul TV părea hrănitor pentru compatrioții mei. Nu așa îmi imaginasem democrația. Ceaușescu nu mai era, dar țara rămasă îl oglindea perfect. O țară de criminali barbari, avizi de sânge, ca și „revoluționarii” proaspăt instaurați la putere. O caricatură de proces și o execuție urgentată, pe care poporul le digera tacticos, cu respirația tăiată, încă o dată și încă o dată, ca un necrofag care regurgitează ca să o ia de la capăt.

Apoi au renăscut partidele istorice. Ion Rațiu era întruparea democrației spunând în mai 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!” Sublim. „Deci se întâmplă în țara asta!” mi-am zis. Amăgire.

Iunie 1990. Mineriadă. Tot în țara asta. Suflet chircit. Dez-amăgire. Fâs.

La fiecare votare am crezut iar și iar că poporul s-a mai maturizat. Că liderii politici au mai evoluat și ei. Că au depășit nivelul grobian al interesului personal. Amăgiri și dezamăgiri repetate.

Au trecut cei 20 de ani din previziunea sumbră a lui Brucan. Realitatea a devenit și mai sumbră decât previziunea. Popor cu inerție de oțel.

Băiatul meu a votat prima dată acum 2 ani și mi-a fost greu să-i urmăresc panta ascendentă a entuziasmului că votul său contează, pentru ca apoi să-l simt în cădere liberă, șocat de preferințele acestui popor.

De ce n-am plecat, o să mă întrebați, să caut țara mai potrivită pentru așa o prințesă? Am fost la un pas de a pleca, dar am avut conștiența dezrădăcinării. Am înțeles la timp că neamul ăsta mă oglindește și pe mine. Că nu doar conducătorii sunt ceea ce este țara. Și eu sunt România și nu am unde să fug de ea. Iar dacă aspir la un pic mai mult, am de făcut ceva despre asta aici. Așa că am continuat să-mi fac treaba.

Astă iarnă am aprins o luminiță în spatele unei foi galbene în Piața Victoriei. Aveam lacrimi în ochi nu pentru că ne vedeau „democrațiile lumii”, ci pentru că îi simțeam pe cei de lângă mine, cu inimile lor ciudate ca a mea, cu speranțele lor în mai binele acestei țări, în ciuda istoriei amărâte, în ciuda dezamăgirilor repetate. Eram mulți și concreți, palpabili. „Deci se întâmplă în țara asta!”

N-am să vă povestesc și ultimul episod, e prea grotesc și îl știți cu toții. Votarea supravegheată m-a dezamăgit la fel de tare ca și ultimul cuvânt al premierului blamat. Era despre el, eu mă așteptam să fie despre țară.

De ce vă spun toate astea cum? Am nevoie să simt inimile voastre ciudate ca a mea. N-ați avut și voi o migrenă cumplită după aceea? Spuneți-mi că se mai întâmplă în țara asta…

 

 

 

Standard
Pilule de reflectie

Ai votat cum ai putut, tată!

Ca să poți să accepți, e nevoie să înțelegi. M-am străduit să înțeleg cum a ajuns tatăl meu, cândva spirit liber, un votant de stânga.

Avem un Eu real și un Eu ideal. Ceea ce sunt și ceea ce mi-aș dori să fiu. Atunci când ne dorim să fim mai mult decât suntem in prezent, ne situăm pe o pantă ascendenta, de evoluție personală. Credința în propria dezvoltare este exprimată prin sensuri de viață, prin scopuri pe termen mediu și lung. Schimbarea este inerentă. Oricât ar fi de greu, privim spre viitor, spre luminița de la capătul tunelului. Sperăm. Accelerăm.

Când viața noastră o ia pe panta descendentă și nu mai prefigurăm un viitor mai luminos, ci unul mai sumbru, schimbarea devine un lucru de temut. Ne dorim să ne conservăm așa cum suntem, ba chiar ne intoarcem privirile spre trecut, admirând cu jind personajul măreț care am fost. Pentru că nu mai sperăm la mai mult decât suntem, scopurile pe termen mediu și lung dispar. În schimb, am face orice ca să menținem starea de fapt. Eul viitor nu mai este un Eu ideal. Eul trecut are valențe de invidiat, doar că nu putem inversa sensul timpului. Înțelegeți acum cu câtă disperare frânăm în acest stadiu al vieții? În care nu mai sunt… și nu mai am… ne fac impresionați de grija cuiva către noi, măsurată cu o găleată?

Oricât ar fi de dureros, tata este un pensionar și se comportă ca atare. Există excepții de spirite liberale care sfidează vârsta înaintată a trupului gazdă, dar tata se încadrează în medie.

Și e pătimaș. Emoția puternică ce insoțește acordul sau dezacordul nostru către un candidat este o dovadă a proiecției. Proiectăm pe candidatul preferat calitățile proprii de care ne-am pierdut (ce n-am reușit să fiu sau ce nu mai reușesc să fiu). Proiectăm pe candidatul indezirabil, defectele pe care nu ni le-am asumat niciodată.

În fond și plusul și minusul sunt părți ce ne compun. Și pontiștii și klausiștii sunt oameni ai acestui popor. Iar cel ce îi va conduce va fi reprezentantul identității noastre naționale de acum. Faptul că suntem împărțiți în două exprimă echilibrul dintre nevoia de schimbare și nevoia de stabilitate care concurează la nivel de societate (ca și la nivel individual, cu procente specifice vârstei).

Și până la urmă, cât să conteze de va fi unul sau altul? Noi suntem tot ăia. Realitatea suntem noi. El e doar visul nostru: un ideal sperat sau un ideal de nepierdut.

Noi deja suntem. Rezultatul votului ne va fi pe măsură.

Standard