Mai întâi iubim obsesiv, hormonal.
Iubirea în ochi de străin recunoaștem.
„De ce mă iubești?” are mereu un răspuns banal:
„Eu nu prea te știu. Ne atragem și ardem…”

Apoi ne iubim pasional și romantic.
Cât noroc să-ntâlnim partenerul perfect!
Sărim peste munți cu elan și năvalnic,
Critici pe margine n-au nici un efect.

Mai pe urmă iubim posesiv și carnal,
Adorând fiece centimetru de piele.
Gelozia ne e cel mai aprig rival.
Dependența doare până la prăsele.

Credem apoi că iubim integral și complex:
„Te-am învățat amarnic pe de rost”**
Defecte-acceptăm asumat și reflex:
„Orice-ai să faci, doar să te iubesc pot!”

Vine și vremea să iubim real,
Fără iluzii, viața admirând
Cu bun și rău, iubim spiritual
„Și i-un miracol că sunt pe Pământ”.

Și dup-atâta căutare prin iubiri
Vom înțelege că pe noi ne-am rătăcit
Și doar pentru noi înșine de-acum
Suntem de-a pururea cel mai de preț iubit.

Iar dacă tot se-ntâmplă să scăpăm
Din când în când pe valea devenirii,
Ne bucurăm de rătăcire că e fun
Să te îmbeți cu-aromele iubirii…

** = vers din Vasile Șeicaru, Dragostea-i destin străvechi