Dacă ați citit „Idei nebunatice”, știți de ce am fugit ieri din toate grijile, la întâlnire cu…

Marea. Știam c-o să mă pierd toată în fața ei și tot m-a surprins. Calmă, caldă, clară, foarte primitoare.

Îmi imaginasem multă lumină și pustiu. Erau culorile toamnei în aer. Nimic sclipitor, așa că ochii puteau sorbi cu nesaț totul. Pe coala cerului păsările își desenau siluete creionate indecis, din încercări repetate obsesiv… caricaturi animate. Doi pescăruși se curtau strigându-se în zbor cochet deasupra mării. Bărci mici și mari, aproape și departe defilau liniștit. Nisipul cernut prin site fine îmi înghesuia scobul tălpii pătimaș. Valurile șopteau ud, cu accente clipocite pe ici-colo. Plaja era greblată în dune fine, cu același desen ca pe fundul apei cuminți.

Grup de bărbați veseli între două vârste. Fată cu chip de gheișă, care s-a tot iubit înot cu marea, plecând și revenind. Familie obosită cu copil mic, ochi scrutând zările în căutarea sinelui pierdut. Câine lătrând interzis la scafandrul echipat amenințător, spirit de dulău apărând omenirea, aruncare în apă către extraterestru.

Iubire de toate vârstele și fără vârstă. Ochi romantici. Nostalgie. Liniște plutind.

Eu. Tu. Dans infinit pe muzica mării. Îmbrățișare afundată în nisip. Zâmbet larg cu ochi închiși. Sărut sărat nesfârșit. Flux de iubire curgând în toate direcțiile, umplând spațiul din noi, dintre noi, de dincolo de noi. Răfăț. Declarații din vârf de picior pe țărm. Timp oprit ca să simt. Pentru acum și pentru totdeauna.

Mulțumesc, iubitule.