Doi ani și jumătate. Lumină străvezie de dimineață. Un pat ca o umbră pe stânga. Fereastra strălucind în zorii conștiinței mele. Ca niște șoapte, mustrări despre pipi în pat. „Oi fi făcut eu asta? Dacă zic ei…” Sentimentul de vinovăție trece pe lângă mine și se duce. În lumea mea înceată e pace, nu-i loc de reproș. În secunda următoare mama mă ține în brațe la geam, să-i facem cu mâna tatălui care a plecat după pâine. Lumina parcă izvorăște din stradă spre noi. Nu reușesc să disting silueta tatălui (probabil nu înțeleg distanțele). Dar știu că-i acolo, trecând prin fața căminului studențesc. Căldura mamei e o senzație vagă, mai degrabă pare o prelungire a mea. Percep însă înălțimea, faptul că sunt mai sus în brațele ei. Am un vag sentiment de familiar, venit din vocea ei duioasă. Și totuși eu parcă n-aș fi de aici, sunt mai mult decât cred ei.

Doi ani și nouă luni. Dimineață cenușie, prima zi de grădiniță. Emoție densă în aer și forfotă: a intrat directoarea. „Cu ce mână mâncați voi?” Trag cu ochiul și ridic mâna dreaptă, ducând-o întâi spre gură, ca să verific. E clar că alții au fost mai rapizi. „Dar pentru desenat, ce mână folosiți?” „Trebuie să fie și cealaltă bună la ceva!” vine un gând accelerat în timp ce un impuls necunoscut îmi propulsează mâna stângă. Nu era aia. Dar nu sunt prea băgată în seamă: sunt mică și nouă. Capăt înțelegerea că nu știu chestii, ca ceilalți. Deși știu cine sunt.

Trei ani. Raze înclinate, puncte de praf sidefii plutind în liniște. Le urmăresc, ca pe un miracol firesc. Cineva mă ceartă, cineva mă apără, deși nu prea înțeleg ce-am făcut.

Trei ani și jumătate. Cineva mă ceartă și nu mă mai apără nimeni. Cred că pedeapsa mă nedreptățește: îmi pretind să știu ceva ce nu m-au învățat înainte. Știu că dacă mi-ar fi explicat aș fi înțeles.

Între trei și  patru ani. Istoria acestui an, deși presărată cu multe frânturi de imagini, este povestea unui Sine conștient de el, dar care nu se obosea să se manifeste, să se exprime prin Eu. Trăiam ca prin ceață, observam, nimic nu mă atingea prea tare, nimic nu pătrundea suficient în lumea mea internă. Schițe de emoții mijeau. Unele plăcute: căldura prosopului după baie, alint cu vorbe dulci de la bunici, o plapumă și multe suflete înghesuite sub ea. Altele despre pericol: copii mai mari îmi fac injecții cu bețe din gard viu și adulții nu par să existe; la somnul de prânz un băiat îmi scoate pijamalele și mi le aruncă peste paturi; în toiul nopții mă vizitează un bau-bau în salopetă. Nu-mi vine să cer ajutorul cuiva, doar observ că oamenii mari nu sunt disponibili. Mă am pe mine și sentimentul că așa trebuie să se întâmple. Ofensele aveau să-mi crească Eul.

Opt ani și nouă luni. Toamna clasei a treia. Miezul zilei. Clopoțelul sună strident. Îmbulzeală la ieșirea din școală. Întuneric și rece înăuntru, lumină orbitoare afară. Mă simt fragilă, nesigură pe picioarele mele, nu controlez situația. Nu-mi place, n-am aer. Cineva mă împinge în spate brutal și mă izbesc de cei din față. Nu simt durere fizică pentru că simt palma cuvintelor: „Mișcă-te, adormito!” Nu spun nimic. Doar simt cum crește în mine Eul trezit și inflamat ca un vulcan clocotind: „Trebuie să le arăt cine sunt!”