Mă miră mlădițe de viață, ivite din negura morții,
Menite să mai îndulcească neînțelesurile sorții.
Mă bucur de surprinzătoarea, de capricioasa vreme:
Mă face să nu-mi schimb doar haina, de nou a nu mă mai teme.

Profit de prilejul sărbătorilor, din anotimpuri grele:
Dau sens curgerii timpului, dizolvă-ngrijorările mele.
Și faptul că tot se repetă, că ziua țâșnește din noapte,
Mă face să cred în resurse, pe unda speranțelor-șoapte.

Mulțumesc pentru simțuri, înfiorate de-orice vibrație:
Ele îmi dau privilegiul de-a trăi acut și cu grație.
Pentru perle albe și negre, bucurii și dureri prețioase,
Fără care zilele mele ar fi prea lungi și prea plicticoase.

Și cum aș putea mulțumi pentru viața cu-atâta iubire?
Căci nu știu cum să mă plec, am fruntea spre cer de uimire!
Și simt prin celulele toate cum curgi și cum pâlpâi în ele…
Zburd, acționez și creez din toate puterile mele.