Puiul de om se naște ca o bancă de resurse, ca un potențial nelimitat de manifestare umană, ca o stea cu infinite raze-drumuri posibile.

Istoricul familial și cel transgenerațional acționează ca presetări, rezultând o predispoziție pentru anumite caracteristici personale. Transmiterea acestor moduri de a fi de la înaintași nu se face prin gene, ci prin comunicare verbală și nonverbală, conștient, dar mai ales inconștient. Imităm atitudini, posturi, gesturi, împrumutăm credințe, tipuri de reacție pentru anumite situații, chiar și profesii sau preferințe parteneriale. Poveștile de viață cu care ne întâlnim, vorbele de duh ale unui străbun, povețele moralizatoare pe care le primim cât timp ne formăm ca indivizi, experiențele persoanelor apropiate, toate ne îngustează libertatea de exprimare.

La un moment dat, tot ce au pățit alții devine o presimțire sumbră despre ce-am putea păți noi. La asta se adaugă cele câteva eșecuri personale, firești unor prime încercări, pe care în lipsa unei susțineri parentale eficiente sau cu concursul unor sabotori, le-am interpretat drept catastrofe. Așa se face că ajungem să dorim să ne apărăm de ceilalți, să ne separăm de lume, să ne păstrăm ascunse resursele personale, ca pe o avere prețioasă. Inventăm platoșe, cochilii, măști, ziduri între noi și alții, între noi și natură. Ne izolăm psihologic și chiar fizic, ca să nu fim răniți. Ne fabricăm un acasă strâmt, artificial, care ne rupe de rest, în încercarea noastră disperată de a ne menține unicitatea: „nu vreau să fiu ca voi”, „eu n-am s-o iau în barbă”.

Doar că valoarea unui potențial stă în împlinirea lui. Steaua ferecată are razele întrerupte chiar la nivelul pereților așa-zis protectori. E ca o automutilare. Faptul că stă ascunsă, nevăzută, o face inutilă, irosită, se va arde ea pe sine până se va stinge. Când suntem pitiți, nu suntem nimic. Doar în relație cu ceilalți și cu lumea avem valoare. Într-un spațiu strâmt nu putem străluci. Să nu riscăm emoțional, să nu riscăm intelectual, să nu riscăm financiar, să nu riscăm social înseamnă să renunțăm la dorințe, la vise. Fără ele viața își pierde sensul. Și se stinge.

Suntem una cu totul. Întâlnirea cu ceilalți ne pune în flux, ne racordează la sursa vieții. Iar faptul că uneori ne rănim este o dovadă că trăim. „A pierde”, la nivel de viață, e totuna cu „a câștiga”. Ambele sunt experiențe, adică oportunități de creștere. Privindu-le astfel, devine evident mai valoros eșecul prin lecția pe care o conține, prin potențialul de schimbare. Asta dacă nu ne ascundem iar, ca să ne lingem rănile în bârlogul blindat, de victimă profesionistă.

Suntem o creațíe a naturii, iscată dintr-o relație interumană, dintr-o familie, dintr-o comunitate. Iar scopul nostru ca ființe nu poate fi în afara mediului firesc de viață. Natura, relațiile interumane, familia, comunitatea, țara, continentul, planeta… sunt de fapt acasă. Suntem parte a ceva măreț, suntem fărâmă de divin și ne putem reflecta în oricare alt semen. A privi profund în noi este tot una cu a vedea întreaga galaxie. Acasă despre tine este acasă despre tot. Iar diferența dintre a fi izolat, separat, deconectat și a fi viu este mișcarea, relaționarea, contactul cu toate aspectele vieții. Adică a te lăsa în flux. A dansa în ritmul universului permite reglarea ceasului interior, armonia personală. A te dărui devine sinonim cu a primi. A fi în acord cu tine înseamnă a fi deschis către orice, a accepta.

Astfel a iubi presupune a te iubi și a Îl iubi. Iubirea este în tine și în tot. Și circulă în infinite sensuri. Pentru că ești o stea…