Inteligența naturii mă uimește la fiecare pas pe care îl fac spre înțelegere. De curând am descoperit că nu-i întâmplător faptul că la începutul oricărei relații, oricărei activități pe care o alegem, ne îndrăgostim, suntem plini de entuziasm. Suntem fascinați de mamă, de iubită, de o carte, de o idee, de o schimbare… tocmai pentru a depăși angoasa, anxietatea începutului de drum anevoios (înainte de a face o casă, a lucra la un proiect, a începe o școală, a porni o relație de cuplu sau chiar a începe viața). Imaginarul funcționează cu toate motoarele pe maxim, pentru a suplini nimicul sau prea-puținul construit în real. Iar ceea ce dă energie acestei euforii de început este contactul cu resursa personală care conține potențialul, care face posibil drumul. Resursa ta este motorul, dar ai farurile aprinse spre celălalt sau spre obiectul fascinației tale. Imaginea acestuia îți dă direcție și sens. Investești în celălalt prin faptul că alegi drumul cu el, prin el.

Pentru exemplificare, să luăm cazul concret al iubirii romantice, deși la fel de bine am putea alege relația dintre șef și subordonat, dintre mamă și fiu, dintre doi prieteni, dintre doi parteneri de afaceri. La început sunt tânăr și credul și asta mă face plin de entuziasm până acolo unde uit de mine. „Crede și nu cerceta!” este caracteristica poziției de start, de avânt. Apoi timpul și experiența se împletesc aducând cunoaștere despre celălalt și implicit despre mine. Acționând aflu cine sunt, devin cineva de care tocmai iau cunoștință în relație cu altcineva. Raportându-mă la celălalt mă descopăr și cresc.

Și într-o zi ajung să fiu conturat suficient cât să îmi amintesc de mine ca de ceva prețios, dornic de afirmare. Pare că celălalt m-a cam pus în umbră, când de fapt singur mă pusesem, eu mutasem reflectoarele pe el. Eu mă agățasem ca o plantă cățărătoare pe copacul care-mi ține umbră. Eu n-am crezut că îmi sunt suficient cât să mă autosusțin. Și chiar a fost necesar să fac asta la început, ca să cresc cât să exist ca ființă ce stă pe picioarele sale, cât să-mi dezvolt tulpina, cât să-mi asum identitatea sexuală, cât să devin profesionist. Și acum vreau să  fiu eu cel puternic și mă desprind de acel acasă care pare că m-a păcălit, aleg să fug din ceea ce mi-a fost cândva rai. Îl reneg pe iubit pentru că tocmai i-am descoperit slăbiciunile și nu-l mai consider demn de tronul pe care eu îl urcasem, în fantasma mea.

Plec, din nevoie de individuare. Plec în numele dreptului de a mă exprima ca ființă vie. Plec ca să respir, căci mă sufoca. Dar uneori aleg alt copac pe care să mă prind, pentru că încă nu am învățat lecția autonomiei, pentru că încă sunt ușor impresionabil de lumina altcuiva. Mă arunc în altă relație de dependență înainte de a învăța să stau pe picioarele mele. Aleg direcția și sensul altcuiva pentru că nu am încredere suficientă în mine, pentru că încă nu mi-e clar cine-aș putea fi eu. Și povestea se repetă pentru că am rămas corigent. Și iar sunt dezamăgit de celălalt și iar îmi vine să mă duc…

Și acum nici nu mai sunt atât de naiv, cât să mă mai pot îndrăgosti, să mai pot crede că cineva e roz. Așa că decretez că lumea asta nu-i făcută pentru mine: adică ea e rea și eu sunt bun; eu aș putea iubi, dar nimeni nu m-ar putea iubi pe mine. Să însemne asta ca eu sunt rău și de neiubit?

Și-n altă zi înțeleg că sunt singur lângă oricine, pentru că de mine sunt rătăcit. Că ceea ce caut în lumea largă este profund în mine. Că resursele mele, cele care strigau să fie văzute și mă îndemnau să fug, nu sunt doar praf de stele, ci și țărână, la fel de valoroasă. Și eu am acea parte care mă dezamăgise la tine, doar că în clipa aia abia îmi descoperisem partea strălucitoare. Contrastul cu tine, cel căzut în dizgrația mea, m-a făcut să mă văd prețios… „eu sunt altfel!”. Și am mai avut nevoie de câteva eșecuri ca să înțeleg că mă dureai atât de tare, pentru că nu mă puteam asuma. A trebuit să cred în steaua mea ca să mă pot desprinde de tine, dar doar când am priceput că sunt și glod am devenit întreg.

Abia acum te iubesc așa cum ești. Pentru că mă iubesc așa cum sunt. Nu te pot accepta decât acceptându-mă.

„Crede și nu cerceta!” iși schimbă sensul la final, păstrându-și valabilitatea: am încredere în adevărul tău, fără a-l judeca. Am respect pentru ființa care ești, pentru universul din tine, pentru că știu că doar eu am acces deplin la complexitatea mea, la adevărul meu. Și acum da, putem merge împreună, fără a uita de drumul fiecăruia. Ne împletim, fără a ne confunda. Nu mai sunt lângă tine ca să te servesc ori ca să te folosesc, ci ca să împărtășesc cu tine miracolul vieții, care mă surprinde în fiecare zi, ca un dar cu adresant universal…