… prietenilor mei

Viața este un șir de atașamente. Investim iubire, investim emoție, investim energie din propria vitalitate în persoanele de lângă noi: mama, bunicul, colegul de bancă, iubita, copilul, partenerul de afaceri, cea mai bună prietenă. Cumva chiar dăm bucăți din viața noastră celor cu care o împărtășim. Emoțiile sunt expresiile profunzimii ființei. Dacă știi să ți le-asculți, ele sunt mesageri ai esenței proprii, îți pot spune cine ești acum, nu cine știai că ești sau cine ți-a fost sugerat că ai fi. Așa că fericiți sunt cei ce își permit să lase să curgă emoția, pentru că ea este „trăirea” care arde prezentul ca-ntr-un foc de artificii, ce te golește de ceea ce tocmai ai fost, ca să te lase primenit pentru ce urmează să fii. Fără emoții proaspete am fi searbezi, nemișcați, suflete împietrite, am fi încătușați de emoții vechi, interzise, blocate, ce ne dau un aer decadent, demodat, neadecvat.

Cunosc oameni care se străduiesc să trăiască (deși ei mai degrabă funcționează) uzând strict de rațiune. Ca și cum ar fi rușinați de propriile sentimente, ca și cum le consideră slăbiciuni, ca și cum expertiza lor științifică îi obligă la sobrietate. Ca și cum experiența lor i-a învățat că ar putea deveni dependenți emoțional de o altă persoană și există riscul s-o ia în barbă, ca altă dată… când au fost răniți și și-au promis să n-o mai pățească. E ca un fel de balet sau ca o cursă cu obstacole în care au devenit foarte performanți, ignorând că lucrurile de care se feresc sunt de fapt părți din ei, stropi de viață, esență umană, adevăr personal. Să fugi de ele este asemănător cu a-ți nega existența unui deget și de cele mai multe ori acest fapt chiar are un corespondent corporal (un spasm muscular, o dereglare la nivel de organ).

Emoțiile sunt culori din curcubee: ele motivează, ele dau sens. Ne întâlnim cu ele și ne folosim de ele la tot pasul. Vin să ne semnaleze o nevoie, să ne direcționeze o acțiune. Doar față de unele anume avem temeri și le oprim la nivel corporal în loc să le exprimăm verbal, comportamental sau prin artă. Mintea nu ne lasă sufletul să fie liber. Dar în momente de intimitate, de siguranță emoțională, de „acasă” cu noi înșine sau cu un om drag, cenzura cade și le dăm voie să fie, le eliberăm sănătos.

Așa că, prieten drag, îți mulțumesc pentru că-mi poți conține emoția. Pentru că mă pot asculta povestindu-ți despre mine. Pentru că mă văd în oglinda ce-mi ești dintr-o perspectivă mai puțin strâmtă. Pentru că mă faci să mă simt importantă și iubită și recunoscută. Și de tine și de mine. Pentru că iată, emoția mea exprimată, descătușată, mă confirmă ca persoană vie. Pentru că momentul acesta de intimitate sufletească mă vindecă.

Și reversul? Dacă mă chemi, sunt aici pentru tine. E o onoare să intru în lăcașul sfânt al sufletului tău. Promit să pășesc pe vârfuri, să îngenunchez și să tac, pentru ca vorbele tale mustind a viață să-și audă ecoul din toate zările, dinspre cer și dinspre pământ. Mai promit și să te provoc cu alte perspective ale situației, pe care ochiul meu, mai detașat, le poate observa, lărgindu-ți paradigma.

Și uneori povestea mea te va cutremura (prin acord sau dezacord) și pe tine, pentru că-ți va aminti de ceva la fel de omenesc din sufletul tău. Alteori cuvintele tale mă vor mișca, rezonând cu ceea ce sunt eu. Pentru asta sunt prietenii, ca să-și asigure unul altuia poligon de trageri, chiar dacă-s alungate păsări. În liniștea ce va urma, se va auzi cum crește firul de iarbă. Emoțiile noastre împărtășite sunt prilej de creștere pentru fiecare dintre noi.

Sunt aici să mă lovești cu emoția ta, prietene…