Zece dimineața. Am o zi tare plină, cu mulți oameni și cu drumuri lungi. Mă aștept să revin acasă spre ora zece seara. În geantă am îndesat pe lângă cele obișnuite, două caiete, apă, ceva de mâncare și o carte. Prima oprire: la piață, să xeroxez cartea. Durează mai mult decât mă așteptam, ce bine că am plecat mai devreme de acasă. Nu mai am loc în geantă pentru al doilea exemplar, așa că rămân cu el în mână. Aș vrea să știu cât e ceasul, dar mi-e greu să caut telefonul în aceeași geantă burdușită, așa că întreb pe cineva: stau bine. Mai fac doi pași și mă lovește un gând: dacă l-am uitat acasă? N-ar fi deloc bine. Prima întâlnire e într-un loc aglomerat și nu am stabilit repere clare, fără telefon ar fi dificil. Sunt în plină stradă, îmi golesc geanta ghemuită, pe marginea trotuarului: nici urmă de telefon. O iau repede spre casă: tot răul spre bine, o să las cartea xeroxată, mă eliberez de ea.

Ajung, urc trei etaje, caut peste tot: nimic. Fata mea tocmai a plecat la un examen: poate i se descărcase telefonul și l-a luat pe-al meu în ultimul moment. Mă supăr rău pe ea… dar asta-i șansa să-l găsesc. Și eu cum mă descurc fără el? Poate l-am uitat la xerox… Fug înapoi. Tot nimic. Probabil că e foarte târziu deja, habar n-am pe ce lume sunt. Îmi vine să mă mai întorc o dată acasă: era un loc unde n-am căutat. Puteam să iau alt telefon din casă, deși nu am contactele mele în el. Oricum nu mai ajung la timp. Și fără R se compromite și ședința de grup la care urma să fim moderatori peste o oră. Am de mers un pic cu autobuzul până la metrou și, ca niciodată, nu vine. N-am luat mașina mea pentru că era mai rapid cu metroul. Iar îmi vine să mă întorc acasă: poate găsesc pe internet numărul de telefon al lui R. Realizez că a merge înainte îmi oferă mai multe șanse.

În sfârșit vine autobuzul, prinde toate stopurile, ajung la metrou. Ora afișată a depășit cu 7 minute ora întâlnirii cu R. Evident, și metroul întârzie. Privesc oamenii și încerc un sentiment de disperare. O să cer un telefon. Nu știu decât trei numere: al meu, al soțului meu, al celei mai bune prietene. Să urc întâi în metrou. Vine. Mă văd în geamurile lui: arăt ca naiba… îmi corectez cât pot mimica. Întru și mă așez, hotărâtă să cer un telefon. Stupoare: toate persoanele din jurul meu își folosesc telefonul chiar acum și nu par dispuse să se întrerupă. Pe dreapta un adolescent joacă frenetic, butonând agitat. Pe stânga un bărbat pare că navighează pe internet. In față o domnișoară radiază toată citindu-si mesajul primit și, tacticos, cu același zâmbet debordant, răspunde. Până și pensionara care se pregătește să coboare are telefonul lipit de ureche și e angrenată într-o conversație importantă. Încerc să îmi lărgesc aria de căutare și e incredibil… în jurul meu sunt doar oameni cu telefon. Eu sunt un specimen pe cale de dispariție, eu n-am telefon. Copiii mei rămași acasă au telefon. Doamna care calcă rufe acum la mine acasă are telefon. Eu n-am. Și nici nu știu cât e ceasul. Stau nemișcată pe locul meu, dar în mine e un ciclon al nedreptății.

Ajung. Alerg spre locul unde mă aștept să fie R, rugându-mă la zei. Nu este. Văd un ceas: 24 de minute întârziere. M-o fi așteptat sfertul academic, 20 de minute… dar nu poți cere mai mult. Nu mai am nici o altă șansă: trebuie să cer un telefon. Mă văd iar într-un geam: eu nu mi-aș da nici unul. Să plec singură mai departe? Fac eforturi să aleg o persoană, deși simt că mă scurg… M-aș bucura să mă întâlnesc cu orice om, numai să aibă o față cunoscută. La un pas de mine, ca din senin, cu telefonul la ureche, R îmi zâmbește: „E în regulă, sunt aici.” Trupul mi se zdruncină tot în îmbrățișarea în care îmi ascund lacrimi. Sunt un om fără telefon care a întâlnit un om cu telefon.

Nu vreau să sun pe nimeni altcineva, mi-e de-ajuns acest om. Luăm taxiul și ajungem. Ca un făcut, grupul nu s-a strâns. Unii au întârziat, alții par plictisiți. Ne intrăm în rol, creștem energia grupului și ducem treaba la capăt. Am dat din ce n-aveam, așa că am nevoie de aer curat. Îmi sun soțul: este contra cronometru, are de terminat un raport urgent, așa că nu-i timp de consolări, nici context de intimitate. Măcar l-am anunțat cum să dea de mine.

Mănânc fără chef. Ce-o fi făcut fata mea la examen? Cel mic o fi mâncat? Am uitat să-i spun soțului că trebuie să rezolve el cina. Formez numărul meu: telefonul este închis. Îmi mai întrerup o dată soțul ca să afle dacă fata mea știe ceva de telefonul meu. Nu știe. După ce închide realizez că n-am întrebat de examen.

Următoarea întâlnire din agenda mea este anulată (după alte câteva telefoane pentru aflat numere de telefon…): „Sunt cu mașina în service acum.”

Stau într-un parc, sub un pom. Au înflorit păpădiile. Cum poate un telefon să mă despartă, în asemenea hal, de lume?

Ajung la ultima locație. Voi sta aici 4 ore. Îmi place mult ce se întâmplă, deși resimt încă, paradoxal, lipsa unei părți din mine. Povestesc ce-am pățit și mi se confirmă că este un sentiment firesc: și alții l-au experimentat la fel de acut.

Mă întorc acasă cu o prietenă. Trece printr-o perioadă furioasă. Conduce agresiv și înjură surprinzător,deși este o persoană foarte decentă. Mă sfătuiește s-o iau tare pe tipa de la xerox, sigur știe ceva. Realizez că nu am ranchiună pentru hoț, că nu plâng după bani, că pierderea a fost de alt fel. Că telefonul îmi dă o siguranță, un control asupra situațiilor de peste zi, că este un instrument indispensabil structurării evenimentelor, încât a devenit o parte din identitatea mea. Că fără el sunt confuză, pierd repere, mă simt ruptă de toți ai mei și uneori ineficientă în activitate.

Mi-era dor să regăsesc sentimentul de acasă. Am urcat scările cu sufletul încă fragil. Copiii au sărit să mă întâmpine. Pe masa din bucătărie mă aștepta o farfurie plină. În dormitor mă aștepta o îmbrățișare. Apoi un deget a atins poza mea pe ecranul unui telefon. Numărul meu a fost afișat și a început să sune o melodie necunoscută…  „Ăsta este acum telefonul tău.”