Viața oricărui om este presărată cu crize identitare. Din timp în timp ne confruntăm cu examenele vieții. Ceea ce făceam din obișnuință nu se mai potrivește cu proaspăta realitate sau  chiar cu ceea ce tocmai am devenit. Așa că este nevoie de o updatare, cel puțin la nivel de comportament, dacă nu și la nivel de structură.

Criza adolescentină este una dintre cele mai evidente, pentru că ea are loc într-un corp modificat peste noapte, care îți cere restructurări majore și de ordin psihologic. Cumva în sertărașele vechi nu au loc noile achiziții. Este ca și cum ai de făcut curățenie de primăvară în ele, ca să arunci ceea ce nu îți mai folosește. Să muți în sertărașele noi ceea ce încă îți asumi că ești , alături de ceea ce abia ai aflat că ai putea fi. Te primenești luând la mână propria ființă, fiecare detaliu, fiecare colțișor. Și acest proces este încărcat de emoție puternică. E greu să renunți la părți din tine, e ca și cum rămâi mai singur, mai vulnerabil fără ele. E greu să primești părți noi de eu, e ca și cum ești invadat de extratereștri.

Uneori nu faci față unei situații noi, de parcă nu deții softul de funcționare pentru starea aceea. Îmi amintesc un eveniment de pe la 25 de ani: unui prieten bun îi murise sora într-un accident. Voiam din tot sufletul să pot să-l susțin, să găsesc o vorbă sau un gest cu care să-l îmbrățișez. Doar că întâlnirea mea cu moartea era de nesuportat în acel moment. Nu învățasem lecția „Iubirea din moarte”. Mi-era îngrozitor de frică, așa că n-am putut să-mi privesc prietenul în ochi. Vinovăția izvorâtă din această neputință m-a făcut și mai tare să fug și de el și de mine. Să mă închid. Genial ar fi fost să stau pe loc, să-i privesc durerea, să-mi accept frica. Să mă deschid și confruntându-mă cu ele să cresc, să învăț firescul. Dacă-i dădeam voie, ar fi răsarit de la sine, din bunul-simț al seminței ființei mele, din Dumnezeul meu.

Orice schimbare presupune un efort, o suferință. Doare să crești. Chiar și când pare o schimbare în bine, ai și ceva de pierdut, renunți la o obișnuință (dependență) veche. Se reactivează astfel teama de abandon, cu toată seria ei de vechi pierderi, începând de la momentul în care ai fost înțărcat, dacă nu cumva chiar de la exilarea din paradisul placentar. Și poți să fii atât de afectat, de blocat în pierdere, încât să ignori câștigul, șansa de a sta în picioare, mai drept, mai înalt ca oricând.

Dar până să permiți propria creștere, uneori ai nevoie să fii moșit. Un suflet deschis să-ți fie suport, să te conțină. Cel mai de preț cadou pe care ți-l poate oferi cineva, este acceptarea pe parcursul unei crize personale. Să te iubeacă așa cum ești, să-ți respecte travaliul, să se raporteze la suferința ta cu grijă și îngăduință, să te disculpe de vină, să-ți valideze experiența aceasta ca pe ceva natural. Să te lase să fii jos, ca să poți să fii sus. Să te vadă așa cum nu ai curajul să te vezi: până în adevăr…