Din spatele ferestrei,
te simt, apă, clipocit
tot curgând fără sfârșit.
Îmi amintesc potopurile ce le-am îndurat
și împăcarea de final, cum c-ai făcut curat.
Te știu de când mă-mbrăcam în piei și blănițe,
ba chiar de când mă-acopeream cu frunze pestrițe.
Mi-amintesc de-atâtea cuiburi surpate,
de-atâtea dovezi de aprigă singurătate,
de atâta ne-acasă,
de nesiguranța deasă.
„Și ce dacă?”, mi-am spus de fiecare dată.
Și mi-am mai construit culcușul, iată.
Și iar m-ai potopit…
spre asfințit.

Din spatele ferestrei,
te simt, apă, clipocit
tot curgând fără sfârșit.
Îmi plângi pe sub gânduri,
cu patimi prea tulburi.
Mă speli cu suspine,
mă ai, sunt ca tine:
și rece și tristă, cu mucii-n batistă.
Și udă și scursă, prin viață prelinsă.
Și pedepsitoare
și tânguitoare.
În cer sau sub streșina albă,
în mare sau în mica baltă,
fărâma din inima ta
tot una-i cu lacrima mea.