lumină albastră
presupusă
pe sub pleoape leneș-călduțe
răsfățul pernei-fursec bleu
și obraz afundat mai bine
ca în palmă iubitoare de bunică
liniște lăptoasă
crăpată ici-colo
de emoția unei păsări stinghere
răcoare pe piele
mână bâjbâind după cearceaf
și surpriza îmbrățișării calde
secunde scurse senin
fără să le pese
dacă le vom ține minte
aici, pe această plajă pustie
sortită doar ție și mie,
cu martori pescărușii zeci
aliniați solemn, stând drepți
cu piepturile albe-n vânt,
scrutând zenitul și-ascultând
acorduri infinite de val spart,
în locul dintre lumi ce se despart,
într-un decor de maci – paji purpurii
delimitând nisipuri sidefii,
primind sărut răsfățător
al brizei umede, sărate-ușor,
declar definitiv iubire-acum
și, iată,-o duc vapoarele din zare peste drum.
declar că marea-i paradisul meu,
lumina sclipitoare-mi este Dumnezeu.
grăunței de nisip adânc mă-nchin
precum esenței de-Univers deplin.
declar recunoștință clipei străvezii,
mă lepăd de regrete și griji cenușii
și dintre toate rolurile mele mii
rămân aici-acum doar Eva ta, să știi…
clăbuci de nori scriu inimi bleu
lumina scaldă verdele coral
vântul îngână nota Do
polene flori dansează pe trotuar
o fat-alergă cu aripi întinse
și-și lasă vocea-tril să se imprime
o mamă ceartă pentru pungi deschise
schimbând curiozitate pe rușine
dinții străpung cireașa neagră-ncetișor
zeama inundă limba cu dulceață,
răcoare, prospețime, acrișor…
aici, acum e un crâmpei de viață
„Te iubesc” s-a cam tocit,
a chelit și a știrbit,
pare tare folosit,
deșirat și dezgolit,
fără sens și obosit…
Trebuie înlocuit!
Caut cuvânt potrivit:
blând, rotund și șlefuit,
diamant neprețuit,
cântec neasemuit,
să îl depăn nesfârșit,
să aline unduit,
să te miște negreșit,
să incite ascuțit,
să promită infinit…
Vorbele le-am frunzărit,
sufetul l-am răvășit,
gândurile-am amorțit,
trupul mi l-am domolit,
simțurile mi-am trezit
și-am stat așa la pândit,
nemișcat și liniștit…
Uite, vezi?, m-am cumințit
ca marea în asfințit,
ca nisipul mărunțit,
descompus și risipit,
ca cerul nemărginit,
prezență de neclintit,
ca aerul răspândit,
cu tot locul împletit.
Și ascult tot ce-i rostit
și ce încă n-a venit,
cu-o sete de neoprit
să percep ce s-a ivit,
să întâmpin ce-a rodit
și să gust ce-a pârguit,
fărâmă de infinit,
gură din mărul râvnit,
omenesc păcătuit
imposibil să-l evit,
clocot de nestăpânit
din nimic redefinit
și crescut până-n zenit…
„Te iubesc” a răsărit.
Altceva nu am găsit.
Tot aici am nimerit:
în cuvântul gălbejit,
redundant și fâsâit,
mii și mii de ori rostit
pân’ la cer și infinit…
Te iubesc! M-ai auzit?!
dimineață bleu, cu lumină sfioasă
profil de obraz, orizont pentru cer
zâmbet cald, îmbietor acasă
iz masculin în care mă pierd.
răcoare călduță, nici soare – nici nor
păsări ce cer primăverii să vină
timp amorțit între lene și dor
clipă-n inspir, veșnicia s-o țină…
degetul tău rătăcindu-mi pe față
ochi însetați îmi adulmecă starea
n-aș vrea să pleci, mai rămâi, mă răsfață!
astăzi sunt nemărginită, ca marea.
treburi mă cer, idei se-nfiripă
fug și revin pe nisipul tău fin
val înspumat, mărunțit, se risipă
mă adun, mă ridic, plec… și iar vin.
mi-e dor să scriu o poezie
cu sete și cu frenezie
cu-a neuronilor chimie
și cu un pic de aritmie
chiar de-o ieși vreo erezie
doar cu creionul pe hârtie
la un pas de tehnologie
pe masa din bucătărie
tot în agenda tuciurie
din anul ce-a-ncetat să fie
cu un fursec pe-o farfurie
cu o plăcintă ce mă-mbie
spre noi valori de glicemie
sorbind un ceai de iasomie
din ceașca ce îmi place mie
la lumânarea argintie
și forțând rima să tot fie
ca să îți sune bine…. ție
Vin în casa iubirii
cu o poală de frunze colorate pestriț.
Le atârn printre noi
ca pe fluturi
galbeni, roșii, verzi, cafenii.
Și ei răspund cu dans foșnit
perindărilor noastre leneșe ori grăbite
pe aici.
Dansează cu mine, iubite,
învârte-mă-n ritm de octombrie.
Suntem fluturi
acum.
*
Vin la masa iubirii
aducând o frunză.
Are inima verde
și raze zimțate galben-portocalii,
să-ți spună că ne petrecem.
Mai ține-mă de mână
un pic, iubite,
cât ploaia asta măruntă
de spaime și gânduri.
Emoție
suntem.
*
Aștern în patul iubirii
plapumă lungă de frunze-aurii
și petale uscate aprins.
Ning covor gros de foi ruginii,
să-ți bucure trecerea.
Iubește-mă răvășind, înotând.
Plutesc, iată, în marea de frunze.
Ține-mă-n brațe, iubite,
toamna asta.
Suntem
doar
frunze.
Mă abandonez
ție
din când în când.
Îmi arunc treburile
pe rând,
le las în urma mea
pe aleea șerpuită îngust
ce urcă la tine.
Îmi scot fricile
de prin buzunarele sufletului
și le spânzur una câte una
pe ramuril?e tale puternice.
Renunț
la mărgele pestrițe,
la rochia din voal albastru,
la dantelele ultime,
le agăț
atent
pe crenguțe subțiri.
Rămân,
iată,
eu.
Vântul dansează
cu pielea mea.
Părul îmi cântă
cu foșnetul serii.
Lumina portocalie
adie
colorându-mă.
Mă simt
teribil de femeie
în ochii tăi
calzi,
adânci.
Zâmbesc.
Mă îmbrățișezi
cu toate frunzele tale
și cerul
se umple brusc de stele.
Tac,
să nu le tulbur.
Aproape că nu respir
ca să nu pierd
clipa.
Noaptea îmi spune
povești-vise frumoase
prin șoapta ta.
Și eu
cred.
Iar luna,
decupată discret,
doar ea
ne vede.
Urlă, vânt, pe la răscruci
pentru bufnițe și cuci
și-apoi vezi pe unde-apuci
să tot curgi, să te tot duci…
Fă-te, tu, vârtej rebel
și te-nnalță subțirel
din colbul drumurilor,
din nisipul mărilor,
din florile pomilor,
din rugina toamnelor,
din parfumul doamnelor,
din sclipiciul zânelor,
din gândul nebunilor,
din pieptul străbunilor,
din râsul copiilor,
din recolta viilor,
din fricile fetelor,
din of-ul sufletelor…
Și iar urlă-n patru zări
ca lupul după miori,
ondulează niște mări,
piaptănă niște cărări
de pe piscuri în căldări
și șuieră peste văi,
bate-n crengi și zurgălăi,
duruie ulucile,
prăvălește nucile
și răstoarnă crucile.
Tulbură cerurile,
amestecă apele,
zguduie obloanele,
ridică oceanele,
fă să urle babele,
îngrozește mamele,
scutură pădurile,
rătăcește turmele,
înfioară mândrele,
șterge toate urmele…
Și te-ntoarce-apoi la mine
cu cuvinte pentr-oricine,
cu cuvinte pentr-orice,
pentru cum, când și de ce,
pentru bune, pentru rele,
pentru zbaterile mele,
să-mi asum pierderile,
să-mi exprim nădejdile,
să-mi încerc părerile,
să-mi alin durerile,
să-mi impun credințele,
să-mi urmez dorințele.
Să îmi cânt culorile,
să-mi dansez viorile,
să îmi mângâi zorile,
să-mi gust depărtările.
Să-mi văd neputința,
să-nghit umilința,
să-mi îndur micimea,
să-mi știu adâncimea.
Să-mi aud secunde
picurând plăpânde,
albe și fecunde,
pline și mărunte,
omenești și sfinte,
cu și fără minte,
azi și înainte,
cât or fi… cuvinte.
Te-am iubit gingaș
ca o adiere de mai înmiresmată.
Te-am iubit pătimaș
ca o mare sclipind înspumată.
Te-am iubit magic
precum o baghetă fermecată, de zână.
Te-am iubit tragic
precum apa șuvoi, tulburată, nebună.
Acum te iubesc liniștit
ca o după-amiază de duminică.
Doar uneori, la asfințit,
mă inundă o energie luminică
și-ți povestesc negreșit
cum sufletu-mi copleșit
răzbate prin pori nesfârșit…
„Te iubesc. Te iubesc infinit.”
Asta Sunt Eu 