Dintr-un strop de informație concentrată,
duală,
pe o undă de emoție,
ne ivim
pentru că EA, MAMA,
conștientă sau nu de asta,
ne vrea.

Ea, prima,
ne simte existența
ca parte din ea.
Prin ea învățăm să percepem…
mirosuri, gusturi, sunete, atingeri,
lumini și umbre,
pofte și emoții.

Conținuți de ființa ei,
învățăm starea de bine,
raiul, răsfățul deplin,
căldura și îmbrățișarea fără sfârșit.
Învățăm și durerea, suspinul,
neputința, eșecul,
părerea de rău.

Și într-o zi ne naștem,
pierdem raiul îmbrățișării continue.
Urmează să primim iubire cu măsură.
Intermitent.

Ne rămân, totuși,
mirosul pieptului ei,
vocea inconfundabilă,
bătăile inimii și căldura,
mângâierile
să ne cucerească identitatea în devenire.
Ne definim în raport cu ea
îndrăgostindu-ne nebunește.
Cosmic. Definitiv.

Tânjim permanent după prezența,
atenția,
iubirea ei.
Doar ea, Zeița supremă,
ne dă sens
și încredere
în ceea ce suntem.

Răspunsul ei la nevoia aceasta
de iubire fuzională
va influența iubirile noastre de mai târziu.
Învățăm în raport cu mama
și să iubim,
și să fim răniți.

Din tot spectrul iubirii,
de la dependență până la indiferență,
de la protecție sufocantă
până la vulnerabilitate masochistă,
patternul iubirii primordiale
rămâne săpat adânc
în universul nostru interior,
matriță pentru relații viitoare.

Și într-o zi ne desprindem.
Dar pasiunile ei, durerile ei,
pierderile și suferințele ei fizice,
toate continuă să treacă prin noi,
ca un val energetic.
Rămânem cumva, simbolic, încă,
o parte din ea.

Și într-o zi ne trezim oameni mari.
Iubirile noastre, durerile noastre,
pierderile și suferințele fizice proprii
o vor căuta simbolic
în alte persoane sau lucruri,
tânjind încă după alinarea ei.
Iar bucuriile noastre, toate,
îi vor cerși recunoașterea.

Până și frica de moarte o învățăm de la ea,
resimțind-o întâi pe a ei,
de la începuturi…
până la capăt…