„- Spuneți-mi, doamnă, care este secretul frumuseții Dumneavoastră, în ciuda vârstei pe care o aveți?

– Frumusețea mea este meritul soțului meu. Iubirea lui are asupra mea această putere.”

Am ascultat acest dialog înainte de a fi devenit iubita cuiva și mi-am făcut un ideal din a mă hrăni cu iubirea unui bărbat. Era ca o promisiune a tinereții veșnice, grație elixirului numit „iubire”. De atunci încoace am continuat să admir femeile care au îmbătrânit frumos, care n-au fost atinse de resentimente pentru timpul pierdut, de ciuda pe tinerețea altora și de neîncrederea în iubire. De atunci încoace am persistat în credința că bărbatul fidel de lângă aceste femei a făcut posibilă minunea sfidării timpului.

Zilele trecute am întâlnit o doamnă în vârstă pe care o cunosc din vedere. Îmi atrage privirea de câte ori o zăresc prin cartier, pentru că are o ținută aparte, un mod de a-și purta frumusețea cu grație și cu conștiință de sine. De fiecare dată sunt surprinsă de detaliul care o pune în valoare atât de firesc, de arta de a se exprima pe sine prin veșminte exterioare sau accesorii, prin poziția unei șuvite ori prin lacul delicat al unghiilor. Mi-e greu să îi apreciez vârsta, dar presupun că are peste 70 de ani. Mă bucură și mă inspiră întâlnirea cu ea mereu. Dar de data aceasta s-a întâmplat ceva special.

De obicei o admiram de departe, eu fiind la volan sau mergând pe trotuarul opus al străduței. Nu se poate să nu o remarc nici când distanța este mai mare: pare regina cartierului meu.  Acum am trecut de-a dreptul pe lângă ea. M-a privit foarte direct, familiar, de parcă avea ceva să-mi spună. Mi-a venit să o salut, dar m-am abținut ca și cum aș fi putut să par de la țară. Zâmbea. Dumnezeule, cum zâmbea! Ca o puștoaică în culmea succesului. Părea atât de prezentă încât parcă absorbea dinamica lucrurilor din jurul său. Trecând de ea, am mai făcut câțiva pași, nesigură dacă ar fi trebuit sau nu să mă opresc și apoi m-a copleșit un val de emoție. Lacrimile mi se prăvăleau pe obraji când în sfârșit am înțeles mesajul acestei femei. Nu cred că era un mesaj pentru mine, era unul la discreția tuturor. S-a întâmplat ca atunci să îl pricep eu…

Zâmbetul acela nu era narcisic. Atitudinea aceea nu era frumusețe epatată. Față de altă dată, acum i-am văzut ochii. Tineri, vii, plini de iubire. Pentru tot. Dintr-o dată am înțeles că nu protecția altcuiva i-a păstrat această lumină, nu faptul de a fi fost ferită de rele într-o viață artificial creată. Ci că din contră, a suferit atât cât să ajungă să accepte cu înțelepciune viața și să se bucure de fiecare secundă cu un fel de nesaț. Dincolo de toate necazurile ei, a răzbătut iubirea din ochi, din sufletul viu. Asta e măsura tinereții.

Nici un bărbat nu poate dărui așa ceva unei femei, oricât ar iubi-o. Prea multă grijă părintească o sufocă și îi îngrădește spiritul. Și nici în soartă norocoasă nu cred, în care toate stelele să fi fost favorabile. Cred că doar modul în care a ales ea să răspundă vicisitudinilor vieții, doar el a făcut diferența. A răspuns cu iubire. Și mai cred că nu e un secret al frumuseții femeii, ci al frumuseții oricărei ființe, orice sex ar avea.

Așa că până la urmă elixirul tinereții era iubirea, dar nu dintr-o sursă externă, ci din cea izvorâtă din sine.

De unde știu toate astea? Le-am verificat sau sunt simple speculații? Se potrivesc cu viața acestei femei sau mai mult cu a mea? Percepem ceea ce suntem și devenim. Femeia aceasta fără vârstă a fost doar o oglindă care a făcut posibilă schimbarea unei credințe vechi cu una mai potrivită realității mele. Tu cum vezi frumusețea din realitatea ta?