Poezii

Cu tine

Prințesă veselă și luminoasă
Când mă iubești și-mi spui că sunt frumoasă,
Devin o babă ridată și tristă,
Plânsă-n batistă,
Când ne certăm.
Stând lângă tine-aș îndura de toate,
Și Universul să se-oprească poate,
Grijile-s mici când suntem împreună,
Până la lună,
Știm să zburăm.

Aș vrea să simt iubirea ta o viață,
Să-ți pot zâmbi în orice dimineață,
Aș vrea mereu în mâna ta să fiu,
Până târziu,
Pe pieptu-ți stâng.
Și dintre toate fetele din lume,
Care te simt bărbat cald și anume,
Pe care-n suflet știi să le privești,
Ca să le crești,
Eu să-ți ajung!

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Dumnezeu

M-am jucat cu o mână de lut
Și-am suflat între palme în ea,
Inimă, simțuri și creier ți-am pus
Ți-am dat viață din ființa mea.

Ca să te fac pe tine fericit,
Chiar și tristețea mi-a trebuit!
Câte minuni am inventat,
Cer și pământ Eu am creat.
Le-am pus stele și soare și lună,
Ca ele despre mine să-ți spună,
Le-am pus mare, munți și izvoare,
Să vezi și-aproape, și-n depărtare.

Și fiecare fir de iarbă
Era un motiv de încântare,
Pe care în marea-ți grabă
Cel mai des îl calci în picioare.
Ți-am dat păsări și curcubee
Și sunetul dimineții de vară,
Ți-am dat pește în eleștee,
Candoare din alb de zăpadă.

Ți-am dat sămânță pentru pom înflorit,
Ca să te învețe creația,
Femeie, prieten, copil ți-am dorit,
Să poți trăi toată grația.
Dar mai presus de toate
Ți-am pus suflet din sufletul meu,
Să simți veșnicia clipei, poate…
Iubind să poți fi și tu zeu.

Și tu tot nu ești mulțumit,
Nu te placi, hulești numele meu,
Te simți singur, slab, neiubit…
Deși ești pui de Dumnezeu!

Standard
Poezii

Trezire

Prietenei mele, Alexandra

Verde viu, cireșică de mai,
Gust de căpșună cu-aromă de rai,
Caisă zemoasă și floare de soc,
Nu puteți spune că eu n-am noroc!

Mi-e inima plină de cerul senin,
Grijile pleacă, speranțele vin.
Mi-e gândul alene pe-aripă în zbor,
Visele mele plutesc pe un nor.
Mi-e poftă de bine, mi-e lene de rele,
Mi-e dor de toate instinctele mele,
Să-mi amintească cine sunt eu,
Cât sunt țărână și cât dumnezeu.

Puțină mișcare și corpu-mi trezesc,
Dușul mă spală de glodul lumesc,
Parfum la ureche, zâmbet în oglindă,
Ridul din frunte pare s-o-ntindă.
Rochie sexy, păr despletit,
Luciu de buze și toc ascuțit.
Cântec de mare și vânturi de pisc,
Sunteți în mine: știu că exist.

Sunt hotărâtă să-mi fie bine.
Viața aceasta e despre mine.
Trag aer în suflet să-l simt primenit,
Dimineață frumoasă, bine-ai venit.

Standard
Poezii

Dor de soare

Mi-e tare dor de soare,
Mi-e tare dor de cer,
Prea mult nor, prea răcoare
La mine-n cartier.
Am obosit de ploaie,
De trist și întuneric,
La mine în odaie
I-un susur periferic…

Mi-e dor să fiu lumină,
Și zâmbet și femeie,
Mi-e dor să fiu senină,
Mi-e dor să fiu scânteie.
Am obosit de gânduri,
De frici și de regrete,
Am obosit de umbre,
Am obosit de pete.

Și ploaia mă tot spală
De griji și de dureri.
Mi-e dor să fie vară.
Mi-e tare dor să sper.
Mi-e dor să fiu cu tine
La margine de cer.
Doar noi să fim pe lume,
Iubire și mister…

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia (III)

Voci cristaline, râsete și chirăieli, copii alergând, copii urcați prin pomi, copii vorbind limbi diferite, copii din neamuri diferite…  Iubitul meu are probabil o pasiune pentru copii, mi-am zis. Poate are aici o școala specială și renumită, așa că vin copii de departe. Totuși au vârste diferite, unii sunt foarte mici, ținuți în coșulețe la umbră de câte o slujnică…

Tocmai atunci am descoperit că o fată de vârsta mea stătea în genunchi lângă intrarea în cameră. Fără să ridice ochii am auzit-o murmurând foarte corect în limba mea… „Sunt la ordinele voastre, frumoasă prințesă! Mă numesc Iriza. Vă pot aduce micul dejun sau vă pot pregăti o baie parfumată.”

Era scundă, dar bine legată, avea părul împletit mărunt și pielea ca ciocolata. „Arată-mi ochii, Iriza. Mie-mi place să cunosc oamenii cu ochii.” Genele dese ascundeau niște ochi verzi, care mi-au zâmbit nebunatic din prima. „Vei fi prietena mea, Iriza. Pot să mănânc în timp ce mă scald?” „Desigur, prințesă.”

Și-a dispărut. S-a întors cu un halat de pluș și m-a condus câteva trepte mai jos la prima ușă încastrată în peretele scărilor. Era brodată cu fir de mătase albastră și în spatele ei era baia din mozaic albastru-turcoaz. Pereții erau împodobiți cu scoici superbe frumos irizate. Dar cel mai curios era că forma acestei camere de baie era ca interiorul unui colac și așa erau toate camerele din spatele ușițelor misterioase, din moment ce scările-n spirală treceau prin mijlocul turnului. Și bazinul de scăldat urmărea această formă pe marginea externă a camerei. Urma să înot amintindu-mi de marea mea. Pe margininea internă  a bazinului erau trepte cu forme rotunde pe care te puteai așeza în poziții relaxante. Și chiar mirosea a mare sărată. A durat mult baia mea: întâi am înotat, apoi Iriza mi-a făcut un masaj pe cinste și am încheiat cu micul dejun tot în apă, relaxată pe treptele rotunjite. Sauna, dușul scoțian și alte facilități le-am lăsat netestate deocamdată.

Apoi, în halatul de pluș am mai coborât câteva trepte până la ușa brodată cu mărgeluțe viu colorate. În spatele ei era dressing-ul. Rochii de zi cu zi, rochii de duminică, rochii de bal. Opincuțe și pantofi din toate nuanțele. Bijuterii simple și pretențioase. Toate mi se potriveau perfect și mă puteam admira în patru oglinzi în același timp. Așa că, pentru prima dată m-am îmbrăcat colorat, foarte colorat. Și asta pentru că în inima mea era un curcubeu.

Am coborât curioasă spre următoarea ușă, care avea pictat pe ea un soare strălucitor. Era biblioteca. Toate cărțile aveau coperți aurii, iar titlurile erau scrise pe cotor în filigram roșu. Pe colile albe lucioase, literele erau tot aurii, iar imaginile păreau pictate de un mare artist. Majoritatea erau cărți în limba tării mele și m-am bucurat să găsesc volume dragi. Dar impresionant a fost că erau multe care mă chemau să le descifrez, unele în limbi necunoscute. Le simțeam viața și valoarea ca pe o energie vibrantă, aveau miresme diferite, simpla răsfoire îmi creea senzații puternice și sentimente ciudate, de parcă printr-o vrajă intram în atmosfera specifică acelei scrieri. A trebuit să mă scutur puțin ca să mă pot desprinde. M-am bucurat să observ măsuța de studiu, fotoliul confortabil, caiete, creioane… pot să învăț, pot să scriu, pot să continui să fiu eu. Un serviciu de ceai din porțelan chinezesc pe o tavă de argint mă duse cu gândul la posibilitatea de a fi gazdă pentru un vizitator. Oare o să-mi fac prieteni?… Ce mai urmează?

Ușa cu lună argintie închidea sala de muzică, dans și sport: jumătate cu instrumente muzicale de tot felul, jumătate cu oglinzi, saltele, materiale sportive. Gândul că prințul încerca să-mi păstreze condiția fizică și psihică mă amuza. Am coborât nerăbdătoare mai departe.

Urma o ușă albă în spatele căreia era o cameră complet goală, de parcă aici se terminase inspirația. Chicotind, Iriza îmi spuse secretul acesteia: „Asta e camera visului vostru, prințesă! O veți folosi așa cum veți dori. Trebuie doar să spuneți ce vreți.”

La parter era o ușă cu inimă roșie. N-o să credeți, aici era bucătăria. Se presupunea deci c-o să simt nevoia să mă implic în pregătirea bucatelor. Adevărul este că îmi place să gătesc și în afară de ustensile de tot felul, mă așteptau cărți de bucate ilustrate. „Totuși, care-i treaba cu inima?” întreb. Rușinată de neștiința mea, Iriza îmi spuse șoptit… „Dacă nu pui iubire-n bucate, mai bine nu le faci!” Am înghițit gălușca și am învățat lecția.

„Și acum?”  „Vă așteaptă în fața turnului câte trei eunuci pentru fiecare din cele zece posturi ce trebuie ocupate: bucătar, om de încredere și sfătuitor, profesor de sport și dans, filozof și învățător, profesor de muzică, maseur, croitor și pantofar, cosmetician, coafor și cameristă. Veți face selecția.”  Și, încercând un ton neutru, adăugă: „Iar dacă eu nu vă plac, vor fi aduse și trei fete pentru postul de cameristă.” „Îmi placi tare mult” am răspuns pășind în lumina soarelui. 27 de eunuci așteptau cu capul plecat. Am închis ochii și am cerut inspirația nașei mele: cine m-ar putea iubi necondiționat ca să mă poată servi cu inima deschisă? M-am simțit cuprinsă de o amorțeală calmă – dulce și când am deschis ochii am știut să aleg citind ochii, pe cei nouă norocoși (și cu Iriza, zece). Mi s-a spus că oricând voi avea nevoie de un om sau post nou, va trebui să renunț la unul vechi (economie de cadre!).

Abia când am terminat am realizat că nu mai era nici un copil în preajmă. Oi fi visat? „Acum vă așteaptă prințul!”

Va urma.

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia (II)

Castelul prințului meu părea construit special pentru mine, pentru că l-am îndrăgit și m-am simțit ajunsă acasă cu adevărat. De parcă reprezenta prototipul meu de palat dintotdeauna și eu îl sfătuisem pe arhitect. Așa îmi imaginam eu grădina raiului, cu miresme de flori amețitoare, cu fructe care atârnă spre pământ, cu arbori cărora le auzi seva și cu care simți nevoia să vorbești, cu iarbă grasă care-ți mângâie talpa, cu ochiuri de apă – oglinzi. Și în mijloc, ca o dantelă de spumă albă, ca o broderie din perle și sidef, noua mea casă.

„La această oră a dimineții castelul meu pare încă adormit și fără viață. Așa că înainte să intrăm, iubito, vreau să-ți prezint roibii mei.”  Caii pur-sânge își scuturau boturile hornăind salutul pentru stăpânul și prietenul lor sau tropăiau ușor picioarele din față de bucuria întrevederii. „Pentru fiecare aș putea să-ți spun o poveste, dar ai tot timpul din lume să le afli pe toate. N-am să-ți spun decât una singură. Zendor a fost cel mai tânăr și mai sălbatic cal care mi-a fost adus pentru premiul bun pe care l-am oferit. Mi l-a adus o șatră de țigani. E încă mânz și nu a mai fost călărit. Era sortit dar de nuntă pentru fata burlibașei. Dar cu o noapte înainte fata a fugit în lume cu un băiat din alt neam și acum era renegată. Zendor va fi numai al tău.” Nu-mi venea să cred și aveam ochii plini de lacrimi de surpriză, așa m-a cunoscut Zendor cel doar al meu. A fost atât de receptiv la bucuria mea, încât m-am apucat să-i povestesc despre mine, despre drum… și ochii lui mari păreau că văd aievea toate amănuntele. Dar prințul meu m-a oprit și m-a condus spre cel mai înalt turn al castelului: evident, îl ochisem din prima, acolo îmi doream să ajung.

„Prințesa mea nu poate fi urcata în turn decât în brațe” spuse prințul și până să mă dezmeticesc, m-a luat pe sus… 100 de trepte în spirală le-am străbătut admirând bolta de cer înstelat a peretelui de piatră. Pe lateral erau încastrate ușițe împodobite diferit și eram tare curioasă să știu ce-i în spatele fiecăreia. Dar prințul era nerăbdător să ajungem sus. Într-adevăr camera cea mai înaltă din tot ținutul îti tăia respirația. Fildeș și mahon împletite în spirale amețitoare realizau mobilierul sumar… un pat uriaș pe mijloc, o oglindă încadrată de zeci de sertărașe cu un taburet din catifea albă, o măsuță pentru o persoană cu un singur scaun (o mixtură între un jilț și un fotoliu)  . Cearceafurile curgeau alb până pe podeaua acoperită complet din blană de urs polar. Din tavan țâșneau alte valuri albe de voal sidefat care înconjurau patul, fluturând printre stâlpii împletiți alb-negru din cele patru colțuri. Peretele lateral era circular și doar din sticlă așa că panorama era perfectă. Vedeai tot ce se întâmplă în curtea castelului și cât răzbeau ochii din împrejurimi. Balconul, din fildeș, înconjura camera rotund. Nu m-am putut abține și am strigat în toate cele patru zări :„Te iubesc, prințul meu!” ca și cum aș fi vrut să ningă cu iubirea mea peste toată împărăția.

Și când am revenit de unde-am plecat, închizând cercul, prințul meu, cu ochii mari m-a prins în brațe și mi-a șoptit la ureche, cu nasul cufundat în părul meu „Tu ai vrut-o!” În secunda următoare eram între valuri, peste valuri albe. Și pentru mine era atâta prezență în fiecare gest, în fiecare atingere, în fiecare șoaptă, în fiecare privire încât nu știam cât timp să fi trecut… „Aghiotanții mei mă așteaptă drepți de două ceasuri! Rămâi și dormi, frumoasa mea. O parte din sufletul meu va continua să fie aici cu tine…”

Și gata. Voalurile fluturau a „nu pleca” și parcă se făcuse răcoare când am alunecat în țara lui Moș Ene. Am visat flori și simfonii, marea din țara mea – prietena misterioasă plină de comori, sete de cărțile copilăriei mele, pieptul mamei cu iubire dulce, mângâierea caldă pe creștet a tatălui, poala bunicii plină de povești, istoriile nașei despre suflete rătăcite lângă ceașca de ceai de iasomie cu scorțișoară și… o luptă între pitici războinici…

Când am deschis ochii răsunau glasuri colorate de copii. Fremăta a viață și energie. Am sărit din pat printre voaluri și am încremenit într-un ultim pas…  De jur împrejurul meu, curtea castelului era plină de copii.

Va urma.

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia (I)

M-am născut prințesă, la o margine de mare.

Atât de suavă le-am părut părinților mei încât m-au îmbrăcat doar în alb, de parcă doar el se potrivea purității mele candide. M-au numit Inocentzia și privind tablourile cu mine mică de prin palat, văd ceva din pasul, privirea, duioșia unei căprioare. Și dacă mă reîntorc un pic în rochițele de satin, catifea și tul îmi simt inima bătând până-n palme și urechi de nesiguranță, de necunoaștere, de „Ce vor ăștia de la mine?”… Și totuși am fost foarte iubită și răsfățată, că nici nu vă puteți închipui o prințesă altfel. Dar pentru că lumea mi se părea primejdioasă, am învățat foarte mult ca să încerc s-o înțeleg. Pentru mine cele mai frumoase cadouri erau cărțile, în spatele coperților găseam universuri întregi. De altfel, cea mai bună prietenă a mea a fost marea.

Toți spuneau că sunt foarte frumoasă… deși eu aș mai fi făcut unele retușuri. Ani întregi mi-am privit picioarele în oglindă îngrozită de spațiile dintre ele (mi-e foarte greu să le spun „paranteze”, altfel decât între paranteze). Noaptea adormeam pe o parte rugându-mă la îngerașul meu să se mai apropie până la ziuă. Și într-o zi, nu știu cum, am realizat că micile spații prin care trecea lumina dimineții, dădeau un contur aproape sexy picioarelor mele. Oricum purtam deja rochii lungi! Și recunosc, oamenii se rușinau când mă priveau, ceva îi impresiona mai mult decât cine era tata…

Doica îmi spunea că prinți din toate colțurile lumii așteptau să împlinesc 17 ani ca să îmi poată fi prezentați oficial. Când în sfârșit am atins această vârstă tata a dat un mare bal în cinstea mea. M-a distrat foarte tare că a trebuit să se facă preselecție: n-ar fi încăput în palatul nostru atâția curtezani. Nașa mea i-a ales pe cei mai… frumoși? …bogați? Nu, altul a fost criteriul. Nașa mea simte sufletele așa cum voi vedeți veșmintele. Testul a fost trecut de cei mai calzi, cei mai buni la suflet, cei mai deschiși spre iubire.

În noaptea balului chiar m-am simțit cea mai importantă ființă de pe pământ: prea frumos sclipeau ochii prinților veniți de pretutindeni. Parcă niciodată nu mai auzisem acorduri muzicale atât de armonioase, care vibrau în trupul meu ce dansa singur, neobosit, un dans pe care îl știa din altă  dimensiune, un dans despre mine. Și, Doamne, cum mai sclipeau ochii din jurul meu… parcă fiecare avea de spus o poveste.

Spre dimineață mă îngrijorasem că nu pot să aleg, că nu recunosc ceea ce caut, mi-era dor de o iubire despre care nu știam nimic. Și m-am așezat pe jilțul meu de prințesă, renunțând la „trebuie să-l găsesc”. M-am așezat să observ, să mă bucur de clipa aceea în care atâția oameni cu suflet frumos mă vedeau.

Dintr-o dată, ca prin farmec, l-am simțit. De parcă harul nașei mele a trecut pentru o clipă prin inima mea. Cald, bun, foarte deschis spre iubire. Cu ochi albaștri ca marea-n asfințit, înalt, brunet, îmbrăcat în negru sub mantia ca de vrăjitor: un prinț arab. N-am putut să mai închid ochii. Pe măsură ce se apropia de mine, privirea lui mă ardea până-n suflet. Am știut din prima secundă că îl iubesc dintotdeauna și pentru totdeauna. Am înțeles că orice s-ar întâmpla n-am să mai pot uita acei ochi. Că pașii care ne apropiau țeseau mii de ițe nevăzute între inimile noastre.

Nu prea mai știu ce ne-am spus. Deși nunta a fost ca-n povești, nu-mi amintesc decât de iubirea din ochii lui și de îmbrățișarea în care mă pierdeam complet, în care timpul nu mai avea sens.

Prințul meu venea de foarte departe. Îngrijorările părinților mei legate de lumea în care urma să trăiesc au fost risipite de darurile neprețuite pe care le-au primit. Era evident cel mai bogat și mai exotic dintre toți cei prezenți, urma să trăiesc o viață în huzur. Eram curioasă și nerăbdătoare.

Călătoria spre tărâmul depărtat a fost lungă, dar foarte frumoasă. Am trecut munți, am trecut mări. Am gustat, am simțit și am învățat toate locurile prin care am trecut. Fiecare m-a îmbogățit. Uneori prințul hotăra să ne abatem din drum, ca să-mi arate o minune a naturii. Îi plăcea să se piardă în ochii mei  vrăjiți de peisaj, îi plăcea să mă simtă abandonată, tăcută, prezentă precum o căprioară ascultând cu nemișcare atentă la marginea lăstărișului.

Într-o dimineață m-am trezit într-o caleașcă trasă de armăsari arabi. Treceam printr-o pădure și razele gingașe răzbăteau greu prin frunziș ca să-mi gâdile fața, în acord cu speranțele din sufletul meu.

Dintr-o dată copacii începură să se alinieze cuminți de o parte și alta pentru a lăsa loc splendorii ce mi se înfățișa…

Va urma.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Tot plouă

Și azi îți plouă-n suflet ca și ieri.
Credeai că soarele-astăzi va răzbi…
Nu-nțelegi rostu-acestei primăveri.
Și azi ești răvășit de lacrimi vii.

E iarăși frig și-ți bate vântul prin plămâni.
Te-ai rătăcit pe-alei însingurate.
Vrei să-nțelegi mesaje din străbuni,
Bântuit de fantome și de șoapte.

Nu ști de ce nu are sens nimic,
De ce te simți târât prin viața asta,
Niște hormoni și tonul atmosferic
Pot controla pe marionet-aceasta.

E un nonsens să vrei să schimbi ceva,
E o iluzie să te crezi special,
Primești aceleași palme în aceleași piese
Și joci un rol al naibii de banal.

Și ai crezut că tu iubești mai tare,
Că ție nu ți se va întâmpla
Să trăiești asta, să spui replica cutare,
Să fii într-o zi altcumva…

Tot plouă și tu vrei să înțelegi
Morala sau esența vieții tale.
N-ai să mai fii postmortem să culegi
Sensuri găsite după-nmormântare.

E-ntunecat și ești așa plouat
Și-ai obosit pe străzile pustii,
Atât de singur și de resemnat…
„Tu, rază de speranță, vrei să vii?”

Standard
Poezii

Verde

Verde ud, verde greu,
Apă sorbită până-n sufletul meu.
Verde crud, verde matur,
E greu prin viață și e dur.
Verde-aprins, verde ferm,
Emoții, vise prin mine se cern.
Verde clar, verde plin,
Mă simt spălată până-n rădăcini.

Verde cuminte, verde rebel,
Prin piața de păsări mă pierd cetinel.
Verde-adânc, verde gri,
Azi altcineva eu aș putea fi.
Verde proaspăt, verde spălat,
De toate gândurile m-am lepădat.
Verde frumos, verde-mpărat,
Îmi place să zburd prin verde bogat.

Verde cochet, verde obraznic,
Viața pulsează în mine năvalnic.
Verde sălbatic, verde viril,
Mă umplu de verde, mă umplu de tril.
Verde crescând, verde-nfrunzit,
Prin toate ungherele s-a răspândit.
Verde șoptit, verde ciripit,
Privesc și ascult, am amuțit.

Verde-arzând, verde lin,
Când e-ntuneric, când e senin.
Verde divin, verde mustit,
M-am îmbătat, am amețit.
Verde tânăr, verde dospit,
Sufletul meu se simte-mplinit.
Verde aspru, verde semeț,
Sunt parte-a acestui spectacol măreț.

Standard
Poezii

Luni

Sentiment ud, ciripit ascuțit,
Tălpi înghețate și răsfăț amuțit,
Strigăt de cioară-n ecou nesfârșit,
Mergem la treabă că-i luni, negreșit…

Mai vreau o secundă să tac,
Mai vreau să ascult o notă gravă,
O clipă de lene fricoasă să zac,
Să simt tremurând grija grozavă.

Se zbate în pieptu-mi jurând că-i urgent
Și cucul îmi vaită stresul,
Un câine mă latră nervos și prezent,
Doar mie-mi chiulește tot cheful.

Mă simt de parcă am desfrunzit,
Pe inimă am promoroacă,
Prin sufletul greu și amorțit,
Abia îndrăznește să bată.

De ce mă presează acest început?
Și unde-am rătăcit entuziasmul?
Mă simt de parcă deja am pierdut…
Lumini din ochi s-au topit ca și basmul.

Iar tu ești atât de frumos și de cald,
Doar zâmbetul tău mă îmbie,
Hai, ia-mă, în brațele tale mă scald
De gânduri, iubirea să fie…

Cu inima stau peste inima ta,
Să învețe ritmul iubirii,
Se-aprind luminițe-n toată casa mea,
Pot să sorb roua fericirii.

Printr-un licăr de ochi m-ai convins să zâmbesc,
Să respir și să cânt a dimineață,
M-ai convins că-s frumoasă și pot să-nfloresc
Și să pun în zi de luni multă viață.

Standard