Mama. Ființa din trunchiul căreia te iști mlădiță, însuflețită mai apoi sau poate mai-nainte… Este unul din cele mai mari daruri pe care le poate oferi cineva: să poarte în trupul său încă o viață, s-o conțină, s-o ocrotească, s-o îmbrățișeze permanent. Dar nici onoare mai mare nu există, decât minunea de a fi aleasă tocmai tu să fii mama unui om, la a cărui creație ai contribuit cu plăcere și cu durere, cu grijă și cu speranță, cu teamă și cu bucurie, ca la un miracol pe care îl experimentezi odată cu puiul tău.

Mama se identifică cu fătul și în continuare cu bebelușul ei. Nevoile ei și nevoile lui ascultă parcă unele de altele, cele din urmă rămânând pentru mamă mai mereu cele dintâi. Relația asta primordială (ne naștem în relație cu mama) ne rămâne model față de care ne raportăm relațiile parteneriale viitoare, ca și cele de tip maestru-discipol.

Dar din „doi în unu”, fiecare are nevoie să se desprindă. Puiul trebuie să-și descopere un spațiu al lui, în care să respire liber. Mama trebuie să-și amintească de ea: de feminitatea ei, de visele ei, de propriul ei drum, acela al evoluției ființei sale în toate planurile. Așa că sănătos este ca ea să se separe treptat, iar copilul să învețe să se țină pe picioarele lui, nu doar fizic, ci și psihologic. Cu cât i se permite mai multă libertate, va explora și va acționa spontan din ce în ce mai autonom. Evident că are nevoie de supraveghere încă, dar de una care să nu-i îngrădească nevoia de a se descoperi și de a descoperi lumea pe cont propriu. De la „te ajut să mănânci” până la „te ajut să te joci”, mama care își ia prea în serios rolul frânează creșterea copilului ei. Dependența dintre ei doi pare foarte hrănitoare pentru fiecare (ca un drog, nu?). Puiul se vede în ochii mamei ca fiind centrul acestui univers, totul se raportează la el; mama vede în ochii puiului propriile ei resurse pierdute, dar și succesul ei concentrat, valorizarea ei în acest unic plan (maternal). Ceea ce ne-ar putea pune pe gânduri într-o situație de dependență este senzația de durere împletită cu iubirea pentru celălalt.

Iubirea poate fi viciată de grandoare (relația asta mă face să mă simt puternic), din contră de un complex de inferioritate (credința că numai la umbra ta, marele copac, pot trăi) sau de condiționări cu privire la celălalt (te iubesc dacă faci sau dacă ești cum vreau eu). Iubirea pură se împletește cu bucurie, chiar și în cele mai nefericite situații. Iubirea necondiționată conține respect. Și față de cel pe care îl iubești și față de tine însuți. Adică nu uiți nici o clipă de drumul tău ca ființă și de drumul celuilalt ca ființă. Înțelegi că fiecare e dator lui însuși să-și fie fidel, să-și asculte adevărul intern, să-și urmeze chemarea lăuntrică, sensul personal. Să nu te uiți, să nu te abandonezi trăind iluzia sacrificiului, te va face apt să apreciezi faptul că celălalt nu se uită și nu se abandonează. O mamă care începe să-și redefinească nevoile și prioritățile după ce copilul ei împlinește un an, este un model de „a se lua pe sine în grijă” pentru el.

Orice relație de iubire începe prin a fi o identificare cu celălalt, o dependență, un abandon. Întâi de toate ne îndrăgostim. Întâi de toate suntem fascinați. Plusul celuilalt sclipește atât de tare încât nu ne mai vedem nici pe noi. Apoi începem să îi vedem și minusul (și aici unii se supără foarte tare, se simt înșelați, își iau jucăriile și pleacă!). Dacă însă minusul tău este acceptat și integrat de mine (adică te iubesc așa cum ești!), am toate șansele să mă văd de fapt pe mine (cu plus și minus personal și să mă accept așa cum sunt, întregit). Pentru că iubitul îmi este cea mai bună oglindă, așa cum îmi era odată mama.

Când mama înțelege la timp că atunci când mănâncă singur sau atunci când se joacă singur (fără ajutorul ei), copilul are acces la a experimenta, acest fapt îi permite copilului contactul direct cu viața. E ca și cum mama se retrage puțin ca el să iasă pe marea scenă. Dincolo de „repetiții de culise”, novicele va performa pe cont propriu, va reuși, va greși, va improviza… va trăi! Uneori copilul face 50 de ani și încă îl aduce mama la doctor, de exemplu. Mesajul pe care ea i l-a transmis permanent este „tu nu poți singur, eu sunt mai bună ca tine, nu am încredere că o să te descurci”. Aceeași mamă critică tot timpul, îți pune notă pentru fiecare mișcare, dă directive clare cu lux de amănunte sau face ea totul, pentru că doar ea știe cum se face corect. Lângă așa un cunoscător, nu poți decât să rămâi necunoscător și să nu mai acționezi în nici o direcție. În orice relație în care tu nu ai drept de decizie pe bucățica ta, creșterea îți este blocată, sensul personal ca ființă ți s-a risipit, nu mai ai acces la miracolul vieții.

Nu mai cred în iluzia sufletelor pereche. Cred că suntem diferiți, unici, chiar dacă suntem testați cu situații asemănătoare de viață. Adică eu sunt verde și tu albastru. Nu suntem atât de asemănători încât eu să ajung să te servesc, crezând că răspund nevoilor mele. Nu mai cred în verde-albastru, în „doi în unu”. Cred că eu sunt frumoasă verde și tu ești frumos albastru. Nu trebuie să ne ciuntim ca să fim identici. Cred că unul lângă altul, păstrându-ne fiecare granița personală, vom face o echipă complementară, ne vom recunoaște și admira reciproc, vom crește împreună, dar fiecare urmărind drumul lui, rămânând în acord cu adevărul lui. Iar dacă la un moment dat drumurile noastre ne vor depărta unul de altul, eu îmi voi fi suficient ca să exist. Fericirea mea este responsabilitatea mea. A fi cu tine nu m-a rupt de mine. Adică îmi ajung. Deși îmi place la nebunie să împart viața cu tine acum. Și habar n-am ce o să-mi placă mâine.

Să-i mulțumești pe alții este un efort sortit eșecului. Să aștepți să te mulțumească alții este un risc prostesc. Să te mulțumești pe tine este o sarcină necesară și suficientă pentru viața ta. Așa că „Te iubesc!” nu este echivalent cu „Mor după tine!”, ci cu „Și pe mine mă iubesc!”. Căci asta păstrează contactul cu propria ființă, cu adevărul, cu viața.