Arhive pe etichete: durere

Eseuri

Durerea: între realitate și iluzie

Durerea este subiectivă. Ea ține de percepția noastră cu privire la un anumit eveniment. Depinde de istoricul personal de viață și de scenariul transgenerațional al cărui proaspăt actor suntem. Asta ne poate face să fim cu adevărat talentați în a performa în calitate de suferinzi. Pentru unii devine chiar un sens existențial: sufăr, deci exist.

Mă îndurerează un aspect exterior mie, pentru că întâlnirea mea cu acest aspect mi-a acutizat un conflict interior. Două părți din mine se luptă. Ringul este chiar sufletul meu. Eu pe mine mă însângerez. Îmi dau cu stângul în dreptul ori cu sus-ul în jos ori cu noul în vechi. Rostul suferinței este schimbarea, asumarea părții respinse. Integrarea. Adică lecția constă în a-mi resemnifica partea „rea”, în a mă împăca cu mine, în a fi mai mult decât credeam că sunt atunci când nu mă plăceam pe de-a-ntregul.

Dar să revenim la durere. Căci ea e atât de greu de dus încât, fugind de ea, ratăm transformarea, blocăm propria evoluție. Suferim pentru că n-am fost văzuți, pentru că nu ne-a fost recunoscută valoarea. Iar asta a fost posibil tocmai pentru că noi înșine n-am fost conștienți de ea și nu am exprimat-o cu încredere. Trebuie să doară atât cât, arzând, să renaștem din propria cenușă. Riscul însă este să scăpăm în valea autovictimizării. Și să facem din asta un șlagăr al tuturor timpurilor. Să nu trecem dincolo de suferință, de dragul suferinței. Să încercăm să devenim importanți impresionând, valorificând durerea și nu partea aceea din noi pe care continuăm să o respingem. Durerea fără sfârșit este dovada eșecului, a ignorării lecției personale. Preferăm să îî învinuim pe alții pentru suferința pe care ne-au adus-o, printr-un refren deja demodat, în loc să ne confruntăm curajos cu rana din propria ființă, cu umbra noastră.

Durerea vine din frica de pierdere, în ultimă instanță din frica față de moartea proprie. Și cât timp nu-ți accepți pierderea și moartea, nu scapi de durere. O prelungești. De aceea este benefic să-ți amplifici emoția voit. Să-ți imaginezi că ai fost deja părăsit, că ți-ai pierdut deja job-ul, casa, copilul, iubita, mama, familia, tinerețea, sănătatea, corpul, mintea, viața. Și apoi să constați că încă EȘTI. Mergi pe un drum pe care tot mai pierzi, dar știind asta, frica nu mai este justificată. Sigur că este drumul spre moarte. Și sigur încă nu ești acolo. Și dintr-o dată, privind dinspre moarte, perspectiva se schimbă. În punctul în care ai pierdut totul, frica se anulează. Tu acum trăiești. Și asta este o mare ocazie. O mare onoare. Ura nu mai are sens. Ci doar iubirea. De tine și de ceilalți. Resentimentele față de trecut și grija față de viitor spoliază prezentul de propria-ți prezență. De bucuria de a gusta clipa. De a fi în acord cu aici și acum și nu impregnat de atunci și acolo.

În concluzie: scopul durerii este să te pună în contact cu ceea ce nu accepți din tine însuți. Chiar și atunci când are o exprimare corporală (accidentare, boală), are și un corespondent psihologic. E un strigăt al ființei tale de a te chema către sine. Încearcă să n-o prelungești fugind de ea, trăiește-o la maxim și va fi scurtă. Inspir-o adânc și vei găsi dincolo de ea resurse pentru a ieși din criză. Soluția îți vine din acceptarea de sine, din lumina pusă pe propria umbră. Din faptul că văzându-te în sfârșit, vei ști cum să te arăți celorlalți.

Durerea nesfârșită este o iluzie, este negarea vieții, este ieșirea autoimpusă în afara acesteia. Când faci dintr-o emoție scurtă un stil de viață, ignori toată paleta de emoții prin care ai putea ființa. Îți creezi o realitate strâmtă, precum o temniță din care splendoarea vieții devine inaccesibilă ție. Iar temnicerul, cel care a vrut să te ferească de marea pierdere, ești tu. De frica morții, ratezi însăși viața.

Standard
Eseuri

Oglinzi pentru durere / Iubire în oglinzi

Sfârșitul de an este un prilej de bilanț pentru fiecare. Tradiția compensează frigul de afară cu bucuria culorilor din case. Viața din verdele bradului, sclipirea magică din globuri și beteală, tinerețea fructelor, amintirea din mirosul cozonacului și endorfinele din ciocolată aduc în zilele de sărbătoare mesajul unei convingeri din străbuni: oricum ar fi fost anul ce a trecut, ne-a crescut, este un motiv de petrecere. Un ciclu de experiență nu poate fi decât pozitiv. Dacă ne imaginăm pentru o clipă că urcăm la nivelul lor, al strămoșilor, vom vedea din perspectivă înaltă că așa și este. Și totuși de ce de aproape se vede atâta durere în casa profundă a sufletului?

***

Anul acesta mi-a adus un prieten nou. O persoană pe care am iubit-o fulgerător, de la prima vedere. Un înger într-un scaun cu rotile. Mi-amintesc cu mare drag amestecul de surpriză, nerăbdare, curiozitate, frică și entuziasm înotând în marea de iubire ce am devenit în clipa întâlnirii noastre. Avea un zâmbet duios în care se împletea tristețea cu acceptarea… și o nemișcare care emana putere, sete de acțiune. M-a uimit asocierea dintre limitele evidente și potențialul nelimitat, la fel de strident. M-a izbit imaginea umbrei, ca resursă blocată.

***

Cine vă provoacă cel mai tare pe lumea asta? Cine vă face să dați în clocot până vă ies spume la gură? Partenerul de viață? Mama? Tatăl? Copilul? Șeful? Cine scoate ce-i mai rău din voi? Priviți-l atent, e o mare ocazie… e doar o oglindă pentru umbra din voi. Cine are nevoie de prieteni mieroși care să-i mintă că-i totul roz? Ăla care dă cu tine de toți pereții, ca să-ți arate o altă perspectivă, este ceea ce-ți trebuie ca să te adaptezi la schimbare prin creștere. Deschide bine ochii și întreabă-te: în ce situație fac la fel ca el?, față de cine mă manifest și eu așa?, ce anume din mine tremură acum: care credință mi se clatină, care nevoie a mea urlă să o văd, ce-mi lipsește ca să accept asta?, oare cum ar fi să intru puțin în lumea interioară a provocatorului?, o secundă de pace mi-ar putea aduce un strop de divin pentru un răspuns creativ legat de această situație?

***

Toți avem un handicap, o carență. O relație care scârțâie, o situație care nu-și mai găsește soluție, o experiență de pierdere neintegrată, un secret greu de dus, o mască față de ceilalți cu care ne păcălim chiar și pe noi, o sete nestinsă de ceva… Orice conflict extern este de fapt rezultatul unui conflict intern. Două părți din tine se luptă una cu alta în loc să se susțină acceptându-se reciproc. Atunci când îți negi o fațetă (pentru că îi dai o conotație negativă), o arunci în umbră, o blochezi. Ceea ce nu vrei să mai vezi, nu mai folosești: „Nu pot să merg!”, „Nu sunt frumoasă!”, „Mă va iubi cineva vreodată?”, „Nu mă pricep la afaceri!”, „N-am noroc!”, „Am fost blestemată să trăiesc singură!”.

Dumnezeu e în tine. Tu ai ales lipsa pe care o manifești, chiar dacă e mai simplu să dai vina pe alții, pe El…  sau, și mai grav, să te convingi că ți-e mai bine așa. Ceea ce nu poți face este ceea ce nu-ți dai voie să fii. De frică. Ce s-ar întâmpla dacă ai merge, dacă ai fi frumoasă, dacă ai fi iubit, dacă ai fi afacerist, ai avea noroc și un partener de viață? Ce ai pierde? Cu ce din tine ai intra în conflict?

În spatele umbrei e o resursă. Nu există defecte, ci doar fațete nefolosite din noi înșine, pe care am pus etichete îngălbenite și le-am aruncat în pivniță. Nu există negru și alb, doar perfecționistul din tine caută luna de pe cer, uitând că totul e iubire.

***

Îmi vine în minte cubul lui Nichita Stănescu: creatorul de geniu face cubul perfect și apoi îi ciobește un colț înaine să-l facă cunoscut. Abia apoi să-l dăruiască lumii. Acum înțeleg de ce e mai bună imperfecțiunea: pentru că doar în ea, ceilalți se pot oglindi. Așa și noi, dumnezei mai mici, ne ciobim sinele, ca să dăm sens durerii, zbaterii, căutării, vieții… până când, obosiți, ne întoarcem acasă și ne dăm voie să fim întregi, ca viața cea fără sens. Care doar este. Și-acum nu mai este nimic de dovedit. Pot să merg sau să trăiesc cu cineva lângă mine. Nu îmi mai trebuie luna, pentru că mă am. Nu mă mai separ de „defecte”, de părți din corpul meu, de oameni, de Dumnezeu. Și-ncep să văd iubire în oglinzi…

Standard
Eseuri

Criză

Durere. Ca o vibrație de joasă frecvență. Frică, panică, nesiguranță, singurătate. Îmi tremură vocea, respirația, pieptul, tâmplele, mâinile, sufletul, privirea.

Ce să fac? Ce-aș mai putea să fac? Nu mai cred în strategii potrivite. Nu vreau să mă mai lupt cu gândurile. Vreau să rămân în ce simt. Să-mi dau voie să fiu sfâșiată. Doare în piept, orizontal, ca o felie din torace, etajul lui mijlociu. Respir vâscos și fierbinte. Prima culoare a durerii a fost de vișină putredă. Apoi a curs gri în pântece, mâini și picioare. Simt presiune în urechi, ca niște doape, de parcă durerea ar prinde contur exterior, prelungindu-se în toată pielea. Și iată sunt plină de durere, am coajă de durere. Simt mușchi încordați la picioare și îi forțez să se destindă. Pentru o clipă zâmbesc, cu greu, descrețind riduri, ca și cum aș vrea să schimb masca.

Ascult curgerea țâsâită din calorifer. Ascult ceața de afară. Ascult plopul nemișcat din depărtare. Toate tac ca să m-aud pe mine. Eu cu mine. Ce-ar fi? Câți pași mai sunt până acolo? Cât mai e până la a mă confrunta cu mine însămi? Cu eul meu real, neîndulcit, nereflectorizat, necârpit, nevalorizat de tine, perechea mea? Cine sunt eu fără tine?

Mi-e mai bine, dar nu bine. Am ajuns la un fel de așteptare indiferentă, după ce am trecut durerea înot. Pot să respir adânc.

Realizez dintr-o dată că viața poate fi necugetată, nedreaptă, haotică, provocatoare, pătimașă, tragică și că n-am control asupra ei. Salvator, ca un prinț călare, apare gândul că durerea și toate prelungirile ei în perspective sumbre, atât de ușor și atât de greu de imaginat, fac parte din viață, nu din moarte. Durerea e vie, asta îi dă frumusețe și autenticitate. Acest gând e ca o îmbărbătare, ca o bătaie pe umăr. Voi continua ziua cu viața la braț, eu cu mine.  Voi lăsa durerea să curgă, topindu-se încet… I-am supraviețuit.

Standard