Sfârșitul de an este un prilej de bilanț pentru fiecare. Tradiția compensează frigul de afară cu bucuria culorilor din case. Viața din verdele bradului, sclipirea magică din globuri și beteală, tinerețea fructelor, amintirea din mirosul cozonacului și endorfinele din ciocolată aduc în zilele de sărbătoare mesajul unei convingeri din străbuni: oricum ar fi fost anul ce a trecut, ne-a crescut, este un motiv de petrecere. Un ciclu de experiență nu poate fi decât pozitiv. Dacă ne imaginăm pentru o clipă că urcăm la nivelul lor, al strămoșilor, vom vedea din perspectivă înaltă că așa și este. Și totuși de ce de aproape se vede atâta durere în casa profundă a sufletului?

***

Anul acesta mi-a adus un prieten nou. O persoană pe care am iubit-o fulgerător, de la prima vedere. Un înger într-un scaun cu rotile. Mi-amintesc cu mare drag amestecul de surpriză, nerăbdare, curiozitate, frică și entuziasm înotând în marea de iubire ce am devenit în clipa întâlnirii noastre. Avea un zâmbet duios în care se împletea tristețea cu acceptarea… și o nemișcare care emana putere, sete de acțiune. M-a uimit asocierea dintre limitele evidente și potențialul nelimitat, la fel de strident. M-a izbit imaginea umbrei, ca resursă blocată.

***

Cine vă provoacă cel mai tare pe lumea asta? Cine vă face să dați în clocot până vă ies spume la gură? Partenerul de viață? Mama? Tatăl? Copilul? Șeful? Cine scoate ce-i mai rău din voi? Priviți-l atent, e o mare ocazie… e doar o oglindă pentru umbra din voi. Cine are nevoie de prieteni mieroși care să-i mintă că-i totul roz? Ăla care dă cu tine de toți pereții, ca să-ți arate o altă perspectivă, este ceea ce-ți trebuie ca să te adaptezi la schimbare prin creștere. Deschide bine ochii și întreabă-te: în ce situație fac la fel ca el?, față de cine mă manifest și eu așa?, ce anume din mine tremură acum: care credință mi se clatină, care nevoie a mea urlă să o văd, ce-mi lipsește ca să accept asta?, oare cum ar fi să intru puțin în lumea interioară a provocatorului?, o secundă de pace mi-ar putea aduce un strop de divin pentru un răspuns creativ legat de această situație?

***

Toți avem un handicap, o carență. O relație care scârțâie, o situație care nu-și mai găsește soluție, o experiență de pierdere neintegrată, un secret greu de dus, o mască față de ceilalți cu care ne păcălim chiar și pe noi, o sete nestinsă de ceva… Orice conflict extern este de fapt rezultatul unui conflict intern. Două părți din tine se luptă una cu alta în loc să se susțină acceptându-se reciproc. Atunci când îți negi o fațetă (pentru că îi dai o conotație negativă), o arunci în umbră, o blochezi. Ceea ce nu vrei să mai vezi, nu mai folosești: „Nu pot să merg!”, „Nu sunt frumoasă!”, „Mă va iubi cineva vreodată?”, „Nu mă pricep la afaceri!”, „N-am noroc!”, „Am fost blestemată să trăiesc singură!”.

Dumnezeu e în tine. Tu ai ales lipsa pe care o manifești, chiar dacă e mai simplu să dai vina pe alții, pe El…  sau, și mai grav, să te convingi că ți-e mai bine așa. Ceea ce nu poți face este ceea ce nu-ți dai voie să fii. De frică. Ce s-ar întâmpla dacă ai merge, dacă ai fi frumoasă, dacă ai fi iubit, dacă ai fi afacerist, ai avea noroc și un partener de viață? Ce ai pierde? Cu ce din tine ai intra în conflict?

În spatele umbrei e o resursă. Nu există defecte, ci doar fațete nefolosite din noi înșine, pe care am pus etichete îngălbenite și le-am aruncat în pivniță. Nu există negru și alb, doar perfecționistul din tine caută luna de pe cer, uitând că totul e iubire.

***

Îmi vine în minte cubul lui Nichita Stănescu: creatorul de geniu face cubul perfect și apoi îi ciobește un colț înaine să-l facă cunoscut. Abia apoi să-l dăruiască lumii. Acum înțeleg de ce e mai bună imperfecțiunea: pentru că doar în ea, ceilalți se pot oglindi. Așa și noi, dumnezei mai mici, ne ciobim sinele, ca să dăm sens durerii, zbaterii, căutării, vieții… până când, obosiți, ne întoarcem acasă și ne dăm voie să fim întregi, ca viața cea fără sens. Care doar este. Și-acum nu mai este nimic de dovedit. Pot să merg sau să trăiesc cu cineva lângă mine. Nu îmi mai trebuie luna, pentru că mă am. Nu mă mai separ de „defecte”, de părți din corpul meu, de oameni, de Dumnezeu. Și-ncep să văd iubire în oglinzi…