Pilule de reflectie

Iarnă peste noi

Marți, 26 martie, București: ninsoare, înnorat, vânt moderat, maxima +1*C, RealFeel –8*C. Școlile s-au închis. Dar dincolo de datele concrete prea puțin spectaculoase, a fost o zi foarte frustrantă atmosferic.

De dimineață s-a circulat mai prost și a trebuit să dăm jos cei 20 de cm de zăpadă de pe mașină. S-au cerut purtate cizmele, căciulile, fularele și mănușile. Am simțit că toleranța noastră pentru iarnă a fost depășită, ca și cum avem dreptul la primăvară.

Eu am un fel de empatie cu vremea… sunt meteodependentă. De la fereastra mea, imaginea de afară părea dezastruoasă: rece cenușiu, tăcere grea aproape nemișcată, amintindu-mi de moarte. Pentru că sunt suficient de perspicace Smile, mi-am dat seama chiar în timp ce vizualizam catastrofa, că pentru un copil de 2-3 ani care nu are clar conceptul „primăvară”, bradul uriaș îmbrăcat în alb din prim planul peisajului, ar fi fost, cel mai probabil, un prilej de mare bucurie. Totuși era cumplit de nedrept că azi, când toți copiii stăteau acasă, eu aveam atât de mulți pacienți. Un spiriduș (sic!) mi-a curățat mașina… dar cele 5 minute în plus (din vina zăpezii), față de cele 8 minute de drum obișnuit către cabinet, mi-au părut o veșnicie. Nu cred să-mi mai fi fost atât de frig ca azi, în zilele iernii „trecute”.

M-am întors acasă ca dintr-o expediție la Polul Nord. Același spiriduș pregătise un prânz bun, deci nu aveam de gătit. M-am înfofolit cu două rânduri de haine (observând că băiatul meu cel mic era OK cu mânecă scurtă și pantaloni trei-sferturi) și am tras un pui de somn, ceea ce foarte rar mi se întâmplă.

Sentimentul general al zilei a fost de singurătate. Și nu de orice fel. Una existențială. Când o trăiești pe asta, oricâte îmbrățișări și mângâieri pe creștet primești, tot singur în interior rămâi. Nu ține de lipsa cuiva, nu poți învinovăți pe nimeni pentru starea asta. Culmea e că nici măcar pe tine. Singurătatea asta ține de veșnicie, de moarte, de Dumnezeu. De lipsă de sens, de absurd, de nimic. Și nu cred să trăiască cineva fără s-o întâlnească. E pur și simplu un dat al vieții, o raportare la propriile limite.

Și care să fie atitudinea sănătoasă… (că până aici ăsta pare un mesaj suicidar!). Să accepți. Să capitulezi în fața emoției. Să o conții: scurt și intens. S-o lași să treacă prin tine, cu curaj. Și să ai grijă de copilul care ești, indiferent de vârstă.

M-am trezit cu poftă de un desert crud și cu o rețetă dictată din tărâmul de vis. Poate mai sunt și alții în nevoie… un măr ras-mare, 1 linguriță de scorțișoară, musli stropit cu 1/2 de portocală, cubulețe de fructe deshidratate (stafide, caise, goji, etc), și nuci mărunțite. Mie mi-a făcut bine. Deși încă nu râd… mai ninge și la noapte!

Standard
Vise-vieti (povesti)

… se joacă cu noi!

Dimineață cu lumină senină, bleu, de martie și poftă nebună de trupuri împletite. Se iubesc furat, pe timp expirat, cât să nu le-ajungă. El pleacă cu-o părere de „nu-mi rămâi”. Ea alungă gândul răutăcios, ca o frică de moarte, de „ultima dată”. Amândoi se aruncă în treburile zilei.

Și după un timp de performanță discutabilă, El sună: „Nu ți-e dor de mare?”. Ea amuțește de surpriză, abia îngână un firav „ba da…”. Și după ce El închide, este inundată de fluturi roz care explodează în zâmbet rebel.

Răzbesc cu greu prin aglomerația orașului. Neașteptat, mașina se izbește puternic într-o zonă denivelată de asfalt rașchetat. Ea se întreabă dac-o fi un semn rău. El se întreabă dacă a rezistat roata.

Drumul eliberat urcă spre cer, tăind ogoare verzi ce par tunse școlărește sau brazde cafenii proaspăt răsturnate. Tractoare roșii, verzi și albastre sunt înfipte în mijlocul planșei, între glie și cer, rememorând sentimentul patriotic de la lecția de pictură a clasei a III-a. Lumină ca-n palmă, năucitoare, cu irizații de vară. Ape sclipind argintiu ireal. Păsări ce dau binețe începutului de poveste.

În timp ce El conduce, se țin de mână, freamătă de energia momentului, de nerăbdarea reîntâlnirii cu marea. „Unde mergem?” întreabă el repetat. Ce fel de libertate, ce fel de iubire vor găsi la capătul drumului? Ea mai primește un gând-bobârnac: „oare la întoarcere vom fi primit ce așteptăm acum?”. Își face curaj să întrebe: „Găsim un loc să ne iubim?”… „Poate… Îmi place inelul tău cu scoică.”

Când se minunau de cât de repede au parcurs cei 200 de Km, se rătăcesc un pic pe final de drum: alt semn? În sfârșit ajung la marea cea mare, verde-smarald înspumat. Un loc nou, necunoscut, ca de vis. Două maluri se întâlneau față în față și între ele o limbă de nisip crea iluzia unui paradis strâmt între două universuri de apă. Pe una din „mări”, două lebede, el și ea, vedete desigur. Lebădoiul a ieșit din apă și s-a apropiat de ei. „Mă vezi?, sunt real!” a înțeles Ea. „N-ai ceva de mâncare?” a înțeles El. Lebădița, discretă, a rămas pe apă unduindu-se cochet cu valul care o fura ușor. Atunci lebădoiul o chema din fâlfâit de aripi deschise înalt și ea se întorcea ca din întâmplare. Deși se grăbiseră să nu piardă momentul și îl imortalizaseră în fotografii, lebedele nu dădeau semne să plece. Ele erau acasă, ei erau în trecere… nu era nimic de pierdut.

Cu toată lumina, cu tot seninul, întâlnirea dintre ape crea curent, așa că și-au pus toate hainele, căciuli și șaluri lungi înainte să se aventureze pe digul ud. Așteptau cuminți să tacă marea ca să poată înainta neudați pe anumite porțiuni. Și au ajuns la capăt. Aici se întâlneau spectaculos valurile de pe cele două părți ale digului, în stropi groși ca de frișcă împrăștiată. Și El a vrut să-i facă Ei fotografii înspumate. Doar că momentul așteptat cu aparatul la ochi, nu venea. Marea cânta altceva, mai suav, mai cu limba pe moațe. Abia după ce au făcut câțiva pași întorși cu spatele, a venit un val: „pot, dar nu când vreți voi!”. Nu-i nimic! Caută alt loc. Ea se apropie periculos de mult de margine, își pregătește o poziție cu mâinile depărtate privind spre cer, El apropie de ochi aparatul și… nimic! Minutele trec și marea a amuțit. Atunci El filmează așteptarea Ei, amuzamentul, nerăbdarea, vântul din părul descoperit doar pentru un pic…

O iau înapoi, înghețați. O stâncă verticală, cu o treaptă îngustă pe mijloc pare încălzită de soare, așa că îi invită să o probeze, cățărați pe ea ca-ntr-un tablou. Se întorc pe nisip și o barcă bleu însorită pare un adăpost tentant. Se întind pe lemnul cald înghesuiți în barca înclinată și stau ca puii în găoace minunându-se ca de prima întâlnire cu soarele. E incredibil de bine. Nu e nimic de spus. Îmbrățișarea lipită n-ar vrea să modifice nimic. Secundele scriu veșnicii. Într-un târziu, El o întreabă „Vrei să folosim izoprenul?”, deși lemnul cald era mult mai conținător. Ea spune un „nu” somnoros. El dă drumul sulului de izopren din mâna care atârnă afară din barcă.

Peste un timp, El, ridicat, scrutează în larg una dintre mări. La capătul unui dig lateral din scoici și bolovani, oprit in ultimele stânci, un punct bleu, izoprenul purtat de vânt și de apă. Pare provocator pentru ei să se lupte parcă cu destinul, până la el. Ajung cu greu. Sulul este pitit ca într-o peșteră. Imploră marea să-l împingă cu valul până la buza peșterii, de unde El, să-l prindă cu un băț… Greu, dar reușește. Ea îl ovaționează, călare pe o stâncă și vrea o poză cu recompensa. El face poza și, cum totul se petrece pe o margine abruptă, la limita cu apa, o mișcare nevinovată face ca ceva strălucitor să alunece din buzunarul din care tocmai scosese aparatul, se lovește de stânca de mai jos și plescăie apa. „Cheia mașinii” spune Ea liniștit. El verifică buzunarele, fără rezultat. Și pentru că apa nu pare mai adâncă decât o lungime de braț în imediata vecinătate a stâncii, scoate căciula, fularul, geaca de vânt și ursonul și cu mâneca suflecată la cămașă până la umăr, în genunchi, aplecat rostogol peste stânca udă, pipăie marea, o gâdilă sub braț să se-ndure… Nu se îndură. Ea privește cu veselie tâmpă, cât de frumos e El luptându-se cu imposibilul, cât de neîngrijorată este Ea de situație, cât de frig îi e Ei înfofolită, cât de ud și de vânăt e El… Și spune o rugăciune-mulțumire, deși nu știe sigur pentru ce… pentru găsirea cheii, pentru minunea clipei…

„Gata, iubitule! S-a pierdut!”. Și El se ridică, își scoate cămașa udă. Ei îi pare incredibil de sexy cu pieptul gol în vântul rece și ud. Îi indeasă căciula, îi pune fularul în timp ce El se îmbracă cu restul. Pantalonii îi rămân uzi până la genunchi, ca și bocancii. Râd ca-ntr-o descătușare, în fața surprizei, nu a pierderii. Se intorc printre scoici și bolovani până la nisip, până la mașină. Și, altă surpriză, o găsesc deschisă, caldă în soare, un acasă neașteptat. În ea regăsesc sandwich-urile de la care își luaseră deja adio. Mănâncă tacticos, ca omul care apreciază lucrul rar. Ea scoate și borcanul cu ciocolată, incredibil…

Se pun pe dat telefoane: prieteni, rude, reprezentanțe auto, servicii de tractare. În fața lor, cele două lebede își continuă spectacolul. Și în sfârșit optează pentru o soluție. Va veni un trailer din cel mai apropiat oraș și vor lasa mașina acolo vreo săptămână, până vin cheile comandate peste mări și țări.  Așteptându-l, se face dintr-o dată întuneric: nor negru uriaș, furtună de nisip și stropi de apă. Imaginea e ca de sfârșit de lume, dar nu pare să-i mai sperie ceva. Mai degrabă se amuză. Ultimele poze sunt cu ea dansând în decorul lugubru.

Vine un băiat săritor, familiar, le face o demonstrație de tehnologie… cât de ușor se urcă o mașină pe trailer. Înainte să urce în cabina șoferului, Ea vrea să-și ia geanta și, ca din întâmplare, ia și telefonul și laptopul lui. Ajung la destinație și constată că între timp mașina s-a închis automat…

Tot ca din întâmplare, un prieten drag, cu care nu s-au mai văzut de mult, pleacă în aceeași seara din acest oraș spre orașul lor. Așa că El are timp să o invite la restaurant până la ora de întâlnire. Îi trimit un mesaj prietenului cu locația restaurantului. În următoarele secunde telefonului îi moare bateria și doar în agenda lui era numărul amicului. Prietenului i se face rău când să plece spre ei, mai că ar vrea să renunțe. Vine totuși la întâlnire, cu o mașină aproape identică cu a lor, pe care va trebui să o conducă El. Discuțiile de pe drum par ireale, secundele curg grele, cu valoare, ca într-un spațiu din afara timpului. Ea descoperă că piatra din scoica verde-albastră din inelul ei lipsește.

Înapoi acasă: după multe pierderi, cumva mai bogați. Revine întrebarea: „Vom fi primit ce am așteptat?”… „Ne-a costat mult ieșirea asta, iubitule!”. „A meritat fiecare bănuț. Am făcut dragoste tot timpul, iubito.”

Standard
Poezii

Între și în noi

Te iubesc plutește dens în afara noastră, învăluindu-ne.
Te iubesc este fondul pe coala mea: este în tot ce a fost, în tot ce este, în tot ce va fi desenat.
Te iubesc este decorul în care jucăm cu patos, doi bieți actori, străduindu-ne să fim autentici, să ne jucăm pe noi.
Te iubesc este marea cu valurile ce vin și pleacă neîncetat, firesc.
Te iubesc este infinitul cu semnul lui amețitor din care nu se poate ieși.
Te iubesc este spațiul dintre stele. Dintre gândurile și sentimentele mele. Dintre cuvinte. Dintre fapte.
Te iubesc este aerul pe care îl respir. Și vântul.
Te iubesc este clipa aceasta vastă.

Te iubesc vibrează în noi, copleșindu-ne.
Te iubesc este desenul care îți conturează ochiul. Ritualul degetului meu pe traseul sinuos al buzei tale de sus. Căldura și misterul celei de jos, stârnindu-mi curiozitatea fără sfârșit. Privirea ta adâncă, labirint. Fruntea ta în căușul mâinii mele. Tot ce-ți știu pe de rost și tot am nevoie să verific cu palma.
Te iubesc este povestea noastră.
Te iubesc este scoica de pe fundul apei.
Te iubesc este punctul.
Te iubesc este luna. Ideea țâșnită și tremurul din sufletul meu. Șoapta. Actul.
Te iubesc este celula însetată. Și frunza foșnind.
Te iubesc este timpul nostru.

Și creionul. Și eu.

Standard
Poezii

Eu, Tu, Noi

M-am pierdut printre grijile mii,
Printre gânduri și dureri pătimașe.
Vreau să știi cine ești și să fii
De dincolo de fricile golașe.

Sufletu-mi spart s-a risipit,
Cioburi am de-adunat și lipit.
Te-ai rănit fiind prea iubit,
Confirmat, sfâșiat, împărțit.

Ce-a rămas din cine eram?
Cât mai pot să cred, să zâmbesc?
Ce nevoi nu îți ascultam?
Ce mocnește sub pieptu-ți lumesc?

Cum să facem să ne ridicăm,
Trup nou peste miez să plămădim?
Cum să facem să nu ne uităm,
Să fiu și să fii și să mai fim?

Suntem în pericol de moarte,
Dar ce ocazie proaspeți să fim…
Peste-adevăruri și minciuni deșarte,
Eu te iubesc. Oare noi ne iubim?

Standard