Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Despotmolirea. Calea spre NOI DOI

(Proiect luna iubirii – 4)

La începutul relației eram ca într-o vacanță fără sfârșit. Ne plăcea să stăm împreună, izolați de restul lumii. Râdeam, dansam, ascultam muzică, ne iubeam, vorbeam câte-n lună și-n stele și nu ne mai săturam. Timpul părea oprit în loc, sedus de iubirea noastră.

Îndrăgostiți fiind, ne-am dat unul altuia totul, până am ajuns să ne contopim. Să nu mai putem exista în afara celuilalt. Dacă intensitatea emoțională ar fi rămas la acel nivel înalt, probabil că ne-am fi mistuit precum Romeo și Julieta.

După un timp, am realizat că nu mai știam cine suntem ca indivizi. Ni s-a făcut dor de noi înșine. Am început să ne desprindem din suprapunerea aceasta perfectă.

Procesul nu a fost unul simplu. Ne simțeam când prea invadați, sufocați, când prea lăsați baltă, abandonați. Conflicte cutremurătoare ne-au trecut prin suflete niște ani… de dragoste cu năbădăi. Nimeni nu ceda. Fiecare lupta pentru dorința lui, pentru a nu fi anihilat în fuziunea cuplului.

În cele din urmă, ne-am declarat unul în fața celuilalt o individualitate distinctă și am reușit să punem la comun un NOI confortabil, agreat împreună, asumat de fiecare. Sau așa am crezut.

Apoi au apărut copiii, treburile casnice s-au aglomerat, cumpărăturile s-au diversificat, facturile au crescut. Toate l-au acaparat pe NOI. Timpul a început să ticăie nemilos, alergându-ne. Am ajuns să tragem cu dinții de timpul personal, pentru a nu fi deturnat până la ultima picătură către fondul familiei. Joburile au devenit mult mai exploatante decât păruseră la angajare. Vacanțele au ajuns să fie extenuante. Copiii s-au dovedit a fi niște ființe complexe, insațiabile, mult mai greu de gestionat decât odraslele din filme cu familii perfecte.

Ne-am trezit cu un NOI invadat de treburi, de efort, de sacrificii. Ce timp de râs, de dans, de muzică sau de vorbit să mai avem? N-a mai fost timp nici să ne iubim. Am devenit doi roboței fără drept la plăcere. Executanți. Înstrăinați. Serioși. Veșnic ocupați. Epuizați. Într-un malaxor fără ieșire care ne devora iubirea. Frustrați și furioși unul pe celălalt pentru timpul furat. Învinovățindu-ne pentru viața de nesuportat.

Dacă se întâmpla accidental să pice curentul și să se oprească malaxorul, nici nu mai știam ce să facem cu pauza aia. Uitasem cum se trăiește iubirea. Deveniserăm experți în ură. Străini și reci. Chiar și copiii erau alergați, stresați, urâcioși, supărați pe viață. Ziceam că-s răsfățați, dar ne oglindeau. Răceau des, cu complicații. Crizele noastre biliare, gastritele și durerile de spate deveniseră insuportabile. Eram pacienți de urgență.

Ne-am luat o vacanță doar noi doi, într-o încercare disperată să mai dăm un suflu relației. Ne-am trezit într-o cameră cu paturi separate. Eram mama copiiilor și patronul firmei puși să joace într-un film siropos. Nu mai știam cum să fim iubiți. Ne-am certat ca chiorii într-un oraș mohorât. Durerile cronice ni s-au acutizat. Nici de mâncare nu ne-am bucurat.

Așa am ajuns la terapie de cuplu. Cu corpurile fără vlagă. Cu sufletele zdrențuite. Cu iubirea pe moarte. La pământ. Mai jos de atât nu mai era decât nimicul. Trebuia să facem ceva.

Și în terapie ne-am julit, am strigat și ne-am jelit un timp. Uneori ni s-a părut că ne împotmolim și mai tare. Momentul de mare Aha a fost acela în care am înțeles că noi suntem stăpânii nemiloși care ne sug de energie. Noi suntem adulții din familie care regizează totul. Noi facem prea mult zgomot ca să ne mai putem auzi. Noi ținem gura închisă, dar vrem să ne știe celălalt. Noi încărcăm lista cu treburi până la refuz și facem din asta o virtute.

Noi putem scoate malaxorul din priză. Putem vorbi în șoaptă. Putem porni muzica. Putem învăța și copiii să danseze. Putem fi atât de neserioși încât să ne jucăm, să glumim, să ne gâdilăm și într-o casă nemăturată. Putem să reinventăm din cenușă iubirea care ne lipsește ca aerul, începând cu NOI DOI. Putem… sau cel puțin vrem.

Să construim rutine noi, despre plăcere și bucurie, a fost foarte greu. Ne-am prins că avem în gene modelele altor oameni serioși și încordați. Sau epuizarea copleșitoare a lor, cu inacțiune. Ne-am prins că dăm moștenire viața ca un calvar, scandalurile și neiubirea. Așa cum le-am primit de la părinți. Ne-am amintit cât de dureroase erau pentru noi suferința lor, poverile lor, absența lor. Ce singuri ne simțeam! Pe ei îi tot trăim, abuzându-ne și neglijându-ne și azi. Pe ei îi tot trăim abuzând și neglijând copiii noștri în alte feluri.

Acum ne-am simțit împreună unul cu celălalt, povestindu-ne asta.

Abia apoi am început să ne ascultăm oful pe subiecte de conflict între noi, care înainte ne transformau automat într-un dulău lătrător și un arici retras sub țepi.

Am fost dispuși să învățăm iubirea din pași mici. Cum să mă povestesc fără să scot colți, așa încât să nu te aricești. Cum să ies de sub țepi și să-ți arăt ce simt, așa încât să nu mai pară că te părăsesc când ceva mă îngheață. Ne-am întâlnit cu greu, suflet cu suflet, după niște ani de singurătate.

Apoi am început să facem loc de timp pentru NOI DOI. Să ne povestim la culcare unul altuia câte ceva dintre trăirile zilei. Fără reproșuri. Destăinuiri. Să stăm unul în brațele celuilalt cinci minute. Să ieșim uneori ca doi prieteni la o cafea. Să ne plimbăm într-o pădure când suntem prea încordați. Să privim cerul ținându-ne de mână. Să ne facem un masaj. Să ne mângâiem pe umăr.

Ne-am reînvățat corpurile să asculte muzică, să danseze, să facă dragoste, să pălăvrăgească, să chicotească. Să stea. Să fie relaxate. Să fie sănătoase. Să îl simtă pe NOI. Cum am reușit asta?

Întâi am pus iubirea pe lista cu sarcini serioase. Obiective lunare, săptămânale și zilnice. Cu dată și cu dare de seamă. La început totul era artificial, cu actori de doi bani, cu gândul în altă parte. Am eșuat de multe ori până să ne iasă. Ne-am julit și ne-am împotmolit ca și în terapie, întâi. Ne-a venit să ne învinovățim când nu ne ieșea. Dar tot la un dulău și un arici se ajungea, așa că ne-am oprit.

Am continuat să ne punem bucuria pe listă. Să prioritizăm relația noastră. Să credem că asta nu e împotriva profesiilor sau a copiilor noștri. E un domeniu important al vieții care trebuie hrănit. Care ne dă energie pentru toate celelalte. Ba chiar e o lecție pentru copiii noștri despre cât de iubiți ar putea fi și ei, ca parteneri de cuplu vreodată. Despre cât timp merită sufletul lor, la orice vârstă a trupului. Despre cât de ascultați și de mângâiați, de ascultători și de mângâietori vor fi. Chiar asta le dă azi siguranța de a-și trăi copilăria, de a-și urma visurile. Pentru că mama și tata sunt bine și îi pot ține, dintr-o zonă echilibru sufletesc, personal și relațional.

Azi râdem, dansăm, ascultăm muzică, ne iubim, vorbim câte-n lună și-n stele. Putem opri timpul.

Azi se întâmplă să obosim, să ne supărăm, să ne certăm. Ne prindem că intrăm în rol de dulău și de arici. Oprim timpul. Ne liniștim și revenim să ne povestim, pe rând.

Îndrăgostirea e doar promisiunea. Doar sclipiciul. Iubirea matură se învață acasă, dacă părinții noștri își depășesc conflictul major de cuplu. Nu printr-un compromis, ci printr-o întâlnire intimă, emoțională și fizică. Evidentă prin efecte, nu prin detalii expuse până la capăt. Prin energia pe care o au ei către viață, către noi copiii. Ieșirea din conflict se învață acasă. E cu efort, cu vânturarea resurselor personale, cu doi parteneri cu bune și rele, dispuși să schimbe ceva la sine de dragul celuilalt. Bucuria, relaxarea și jocul se învață acasă. Atunci când părinții noștri își fac timp liber pentru ei ca indivizi, pentru cuplul lor și pentru familie, într-un mod echilibrat.

Dacă nu am avut norocul acesta în copilărie, e de cerut ajutor terapeutic atunci când relația ni se împotmolește. E de lucrat la reinventarea noastră ca persoane. La restructurarea interacțiunii dintre noi. La crearea altor obiceiuri, cu împărtășiri sufletești, cu siguranță emoțională, cu relaxare permisă, cu vacanțe distractive și hrănitoare. De unde să le luăm pe toate astea?

Din răspunsurile la întrebările: Ce aș fi avut nevoie acasă, în copilăria mea? Ce fel de iubire nu am primit? Ce fel de relație mi-ar fi plăcut să aibă părinții mei? Cum mi-aș fi dorit să repare greșelile lor față de mine? Cum aș fi vrut să fie mama ca iubită a tatălui meu? Cum aș fi vrut să fie tata ca iubit al mamei mele? Cum mi-ar fi plăcut să îi văd împăcându-se? În ce fel s-au sacrificat? La ce au renunțat? Ce ar fi fost bine să învăț despre iubire de la ei? Ce aș fi avut nevoie să facă pentru a-mi da încredere în propria sexualitate? Ce trăiri interioare aș fi vrut să îmi poată asculta? În ce fel mi-ar fi plăcut să mă recunoască, să mă aprecieze? În ce fel nu au reușit să se vadă unul pe celălalt? În ce fel s-au sabotat? În ce fel nu s-au putut iubi? Ce anume repet?

Acum e rândul nostru. Rotim timona și întindem velele pe o corabie numită Acasă pentru copiii noștri. Îi învățăm să navigheze pe mările vieții, în zile senine și în zile cu furtună. Prin toate avem de trecut cu iubire, până când îi lăsăm într-un port să își întâlnească perechea, să își construiască propria corabie. Povestea lor va fi întâi povestea noastră, repetată la indigo. Iubirea noastră merită orice efort pentru că dăinuie.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Te-am ales ca să cresc

(Proiect luna iubirii – 1)

Îți amintești cum îți priveai jumătatea atunci când v-ați îndrăgostit? Ca pe un om frumos în toate felurile, plin de calități, cu care te asemănai perfect și care îți oferea exact ceeea ce îți lipsise dintotdeauna, așa-i?

Ei bine, o să te cam supăr, dar trebuie să-ți spun că rareori avem creierul mai prăjit ca în fuziunea de început, prima etapă a iubirii. Studiile spun că alegerea partenerului de viață este una inconștientă. Ca și mine, la vremea aceea, sunt convinsă că te-ai străduit să gândești și să decizi obiectiv.

Alegerea partenerială are legătură cu rănile noastre vechi, create în raport cu părinții ori cu persoanele cele mai apropiate din copilăria noastră, cu care am construit atașamentul primar. Îmi place să cred că marea majoritate dintre noi a primit iubire în multe feluri. Dar niciun părinte nu e perfect. Orice părinte ciobește măcar un pic bibeloul de porțelan… al iubirii. Fix acolo ne rămâne o rană. Acolo e o sete de iubire nesatisfăcută. Acolo am putea fi zgâriați iar.

Nevoia de iubire este atât de mare, încât la început îi arăt celuilalt doar ceea ce am mai bun. Aduc ofrande pe altarul iubirii. Ofer. Iubesc cu tot sufletul. Și asta e de nerefuzat. Ba chiar, asta îl face la fel de darnic și pe el, mânat de aceeași iubire fuzională. Cu dor de iubire și el. Uimit la rândul lui de faptul că, iată, respirăm la fel, gândim la fel, suntem la fel de sensibili, de frumoși, de altruiști. Conectați unul cu celălalt.

Toate astea se întâmplă cu ochii închiși. Cu noi, cele două personaje de poveste, scufundați în apa inconștientului. Nu e niciunul dintre noi rău-intenționat, mincinos, prefăcut, viclean. Suntem băgați la fund de valul iubirii (și al perpetuării speciei) care vine cu atâtea promisiuni, încât ne face (ochii) sclipitori.
Și, Dumnezeule, cât de bine e să te vezi frumos în ochii celuilalt!

Recunoaștem în celălalt, la un nivel inconștient, o personalitate familiară ce seamănă mult cu cea a părintelui nostru. E ca și cum ne îndrăgostim de persoana care are caracteristicile umane (ca să nu zic defecteleși potențialul maxim de a ne răni. De a recrea conflictul nostru interior, dezvoltat în raport cu persoana de atașament. Pare rău intenționat inconștientul ăsta. Și totuși el e în slujba noastră. Creând premizele reaprinderii unor dureri vechi, ne dă de fapt șansa să le vindecăm. Să le abordăm altfel de data asta. Dintr-o postură de adulți, nu de copii neputincioși.

Copiii țipă, se trântesc pe jos, latră ca dulăii. Sau înghit, amuțesc, se închid ca aricii sub țepi. Ei sunt forțați să se adapteze la o realitate a adulților. O lume creată și condusă de oamenii mari, care în loc să îi protejeze și să îi ajute să își înțeleagă emoțiile, îi destabilizează emoțional. O lume pe care ei nu au puterea să o influențeze.

Adaptarea aceasta presupune niște strategii, cu niște beneficii. Dacă fac urât, uneori conving și primesc ce am nevoie. Dacă tac, uneori ajung să ignor și eu ce mă durea, amorțesc. Ambele strategii mă fac să mă simt mai puternic, față de a fi vulnerabil, în durere, singur (neînsoțit de un părinte în furtuna emoțională din sufletul meu).

E mai ușor să fiu furios, decât să fiu trist sau înfricoșat. E mai ușor să devin rațional și focusat pe o sarcină, decât să rămân în emoția profundă, copleșitoare.

Sentimentul că sunt îndreptățit să fac scandal mă face mândru și azi de postura mea de dulău. Și, vai, câte am obținut în viață bătându-mă pentru ce-i al meu! Mă identific cu imaginea aceasta de luptător.

Sentimentul că eu nu mă las afectat de drame ca alții mă face mândru și azi de postura mea de arici. Și, vai, cât m-a ajutat în viață faptul că sunt temperat și că evit conflictele! Mă identific cu imaginea asta de călugăr Zen.

Așa că o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie dulău ca mine, că e aiurea să fie arici călcat în picioare de alții. Chiar o să latru și pentru el în fața celor care îl nedreptățesc.

Sau o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie arici ca mine, că e aiurea să fie dulăul ce tulbură apele tuturor. O să întervin să fac pace, să opresc urgia, să liniștesc apele.

Și exact prin asta voi pune paie pe foc în sufletul lui. Exact asta îl va face să se simtă nedreptățit, neînțeles, deturnat de la cine e el și de la ce-ar face el. Ciobit ca altă dată. Zgâriat acolo unde este mai sensibil. Așa că o să se pitească sub țepi și mai tare sau o să-și scoată colții și mai mult. Și eu o să răspund pe invers. Cu colți în fața țepilor ori cu țepi în fața colților.

Acum văd în el un dușman plin de defecte. Mă simt trădat. Mințit că aș fi fost iubit! Conflictul e în toi, relația noastră e în pericol. Bibeloul de porțelan s-a spart în același loc și mai tare.
Și, Dumnezeule, cât de rău e să te vezi urât în ochii celuilalt!

Dacă nu suntem la fel înseamnă că nu ne potrivim și că e mai bine să ne despărțim, nu?!

Ar fi calea pierzaniei, cea mai simplă. Mai greu e să cerem ajutor, să trecem împreună prin furtună, să ne confruntăm cu aceste diferențe, ascultându-ne reciproc.

În terapia de cuplu învățăm că oamenii sunt diferiți și că e foarte sănătoasă diversitatea. Învățăm să vedem avantajele acestei diversități: faptul că ne completăm reciproc într-un întreg mai mare sau că fiecare diferență aduce o resursă în familia noastră. Nu există calități și defecte. Atunci când lucrurile sunt cu măsură, există o resursă în faptul că îți exprimi emoțiile, tot așa cum există o resursă în faptul că le poți stăpâni și nu ești bulversat de ele. E nevoie și de emoție, și de rațiune ca să ne întâlnim plenar. Copiii noștri au nevoie și de emoție, și de rațiune ca să rămână întregi. Noi avem nevoie să ne întregim.

În terapia de cuplu învățăm cum să facem față anxietății venite din aceste diferențe și cum să tolerăm diferența celuilat. Ne amintim cum ne-au fost tratate diferențele în adolescență și cam cum am fi avut nevoie să se poarte cei mari cu noi. Fără să se simtă trădați că nu suntem ca ei. Valorizând și încurajând ideile, credințele, emoțiile, dorințele, nevoile și comportamentele noastre diferite de ale lor. La fel are nevoie jumătatea noastră să ne purtăm noi azi.

Abia de aici ar putea începe „noi”. Ar putea începe iubirea. De acolo unde apreciem un om real, cu bune și rele, pe care îl cunoaștem cu trecutul lui cu tot și cu aspirațiile personale legate de viitor. Îi facem loc la noi în suflet, fără ca asta să însemne să ne dăm afară pe noi.

E nevoie ca eu să mă pot povesti ca fiind diferit, într-un mod pro-ființa mea, nu împotriva ta. E nevoie ca eu să pot auzi cum ești tu, fără ca asta să fie o invalidare a mea. E nevoie ca tu să poți primi, accepta, tolera, încuraja diferența mea. E nevoie ca tu să-mi poți cere vulnerabil să te iubesc așa cum ești, nu cu furie și cu revoltă.

Sunt patru procese mari pentru creșterea fiecăruia dintre noi. Iată care ar fi ale mele:

Eu îți cer iubire (1).
Eu primesc iubirea ta (2).
Eu aud nevoia ta de iubire (3).
Eu îți ofer iubirea de care ai nevoie (4).

(1) și (2) ar fi un copil care capătă putere de exprimare și care se bucură de satisfacerea nevoii de iubire.
(3) și (4) ar fi părintele bun inventat de dragul tău.

Sunt foarte multe aspecte ale fiecăruia dintre noi, care au de crescut pentru o iubire matură, până ca noi să fim niște adulți sănătoși, capabili de coreglare emoțională. Iată detalii despre fiecare proces al tău:

Tu mă inviți să îți cunosc rănile, te povestești blând, ceri iubire învățându-mă cum să te iubesc (1).
Tu te încrezi în iubirea pe care ți-o ofer, o primești, o lași să te aline și ai recunoștință pentru ea (2).

Tu mă asculți, înțelegi cu mintea și cu inima ce pățesc: validezi și empatizezi cu trăirea mea (3).
Tu ești dispus să îmi oferi ce am nevoie, rămâi cu mine în emoția mea, mă alini, mă reasiguri, mă liniștești prin prezența, răbdarea și conținerea pe care mi le oferi (4).

Dezvoltăm patru fațete ale personalității fiecăruia dintre noi. Dar fiecare astfel de fațetă are nuanțe și detalii multe. Sunt atitudini noi și comportamente care trebuiesc exersate îndelung.

De fiecare dată când am grijă de emoțiile și de nevoile tale, eu cresc, mă dezvolt, renunț la strategia veche de luptă sau de fugă. Fac loc și de mine, și de tine. Noi este o perspectivă nouă, mai mare, care are nevoie de un eu mai mare, capabil să cuprindă trăirile interioare ale amândurora. Eu-l inițial alegea pe unul dintre noi doi, învinovățindu-l și ignorându-l emoțional pe al doilea.

Toate defectele tale, privite cu acceptare și curiozitate acum, ar putea căpăta sensuri noi, pozitive, m-ar putea inspira, ar putea deveni părți din personalitatea mea crescută. În același mod te-ai dezvolta și tu, atunci când ai începe să te așezi în aceeași barcă cu mine, ca să ne povestim, în loc să ne renegăm și să punem ziduri între noi.

Unu și cu unu fac mai mult decât doi într-un cuplu. Fac doi oameni mai mari și o relație autentică. Ba mai mult, fiecare dintre noi va avea o relație mai bună cu sine, având spațiu de auto-explorare, de clarificare și de exprimare, oferit de celălalt. Fiecare va deveni mai empatic și mai recunoscător. Fiecare va ști cum e iubirea, pentru că o va simți. O va primi și o va oferi. Nu ca pe beția din îndrăgostire, ci ca pe conexiunea creată de adevărul sufletesc scos la lumină și de sentimentul de siguranță emoțională.

Creșterea asta a avut nevoie de un conflict major ca să se întâmple. A avut nevoie de o alegere inconștientă și de o dragoste oarbă de început. Creșterea asta ne va maturiza, ne va face părinți mai buni, capabili să își coregleze emoțional copiii. Ne va mări calitatea relațiilor cu rudele, cu prietenii, cu colegii, cu șefii. Pentru că vom ști să creăm relații egalitare între adulți, în care mereu sunt importante, ascultate, respectate, apreciate, două suflete.

Odată inventată, iubirea conștientă va fi o lecție pentru copiii noștri. Vor învăța să se povestească, să asculte emoțiile altcuiva. Dar mai ales vor crede că există iubire pe Pământ și că au șanse să aibă parte de ea într-un cuplu, primind și oferind adevăr interior într-un noi al sufletelor conectate.

Iar când vor ajunge și ei la conflict (că nici noi n-am fost părinți perfecți, i-am ciobit un pic), acesta va fi unul mai puțin intens, mai scurt, mai ușor de traversat. Vor fi dispuși să facă efortul, să învețe, să se schimbe trecând prin el. Vor ști că la capătul lui e o iubire mai mare, ivită chiar din dezvoltarea lor pe acest drum.
Și, Dumnezeule, cât de tare te voi iubi pentru că noi doi am reușit să punem asta în viața lor! Să lăsăm moștenire iubirea!

Standard