Acei pe care cel mai tare îi iubim
Ne fac cel mai amarnic și să ne rănim.
Ajungem de durere să fugim,
Uitând foarte curând să mai simțim…
Viața din priviri se prăpădește,
Lumina din adânc se risipește.

Un om lipit de iubire, înrăit
Nu-i altceva decât un suflet rănit.
Cândva toată inima lui a iubit
Și-n mijlocul ei trădarea a lovit.
Însângerat, sufletului lacăt și-a pus,
Pe ură a schimbat iubirea ce s-a dus.
… Doar cioburi de iubire s-au înțepenit,
    Rămase să-l chinuie cu-n dor nesfârșit.

Oamenii-nsingurați, reci, afurisiți,
Aprigă nevoi-au să fie iubiți.
Durerea lor agresiv e strigată.
Nu îi blamați, fugiți de judecată!
Ferestre de suflet spre ei deschideți,
Caldă lumină și bine trimiteți.

În loc să luptați cu copii răzvrătiți,
Cei nemulțumiți, răi sau introvertiți,
Încălziți cu iubire, suflete s-aprindă,
Până focul din plexuri vor prinde să simtă:
Stropul de divin și resursa internă de energie,
Sâmbure de iubire eternă să se lase să FIE.