Sunt apă între pământ și cer…

Îmi văd luciul apei, câte-un nufăr, câte-o barcă… forme-gând.

Îndrăznesc să privesc spre soare, ca și cum aș putea fi mai mult decât obișnuiesc să fiu. Mă mândresc cu oglindirea lui în mine. Mă bucur de lumină. Dar cu cât mă depărtez spre cer visând, imaginând, mi-e teamă că pierd contactul cu realitatea, cu mine însămi. Când mă înalț nu mai am punct de sprijin.

De-acolo de sus îmi vin și ploi, ceață, clar de lună, arșiță de vară. Dinspre pământ îmi vin vântul, păsările în zbor, miresmele crude primăvăratice, crivățul, mirosul putred de toamnă. Toate acestea uneori mă limpezesc, alteori mă tulbură. Toate în mine se oglindesc. Îmi înțeleg trăirile de suprafață: un strat subțire de deasupra, un strat subțire de dedesubt. La nivelul acesta încerc să înțeleg viața.

Am tot învățat despre vreme și schimbările ei. Despre ciclicitate. În mare totul se repetă, ca și cum mi-ar fi predate mereu aceleași lecții. Dar uneori am câte un examen mai greu… ceva de afară cu ceva dinăuntru se potrivesc brusc foarte bine, precum o cheie în broasca ei… și răbufnește monstrul din adâncuri.

În străfunduri nu mă înțeleg. Îmi zace un monstru pe fundul apei, pe care nu-l văd clar niciodată. Ieșirile lui mă surprind și mă înfricoșează. Rage, lovește, îmi zdruncină fiecare strop de apă cu învolburare, cu strigăt descătușat. Îi aud vocea tunătoare și încerc să ascult șoapta din spatele ei. Îi observ furia și deslușesc resemnarea de dinainte. Îi analizez mișcările sacadate de atâta amar de nemișcare.

Oricât încerc să îl cunosc, nu îl știu. Nu îl prevăd. Nu-mi e prieten. Înțeleg că iese din necunoscutul meu, că nu-mi poate fi nici atât de dușman pe cât am crezut. Ceva încearcă să-mi spună, ceva vrea să-mi arate: de parcă mi-a fost mai mult cândva și l-am uitat.

După ce pleacă mă lasă dezghiolată, răvășită, a nu știu cui. Mi-e greu să mă mai asum după ce mă cutremură, după ce văd câtă putere are asupra mea. Tristețea plutește tremurând… catarge rupte, pești aruncați pe mal, ceață străvezie… miroase-a prăpăd.

Respir suspinat până ce nu mă mai aud. Îmi pare rău. Îmi este rușine mie de mine. Aș vrea să repar bărcile, să-mi învii peștii, să-mi readuc păsările, să chem soarele mai aproape, să-mi reașez nisipul la locul lui.

Rămân să ascult liniștea de după furtuna lăuntrică, rămân să mă adun, să mă așez în matcă. Sunt conștientă că el îmi este la bază și îmi dă voie să mă limpezesc. Aș vrea să mă scufund eu în mine, să mă aflu profund.

Să îi aflu povestea, să îl accept, să mă împac cu monstrul din adâncuri….