Te-aștept de-atâția ani să mă bucuri…

Știi, încă mi se umezesc ochii de drag pentru fetița care găsea sub pom un fular și două portocale… și care nu știa ce-ar putea să ceară mai mult. Doar avea un dor nestins de ceva ce ar fi putut să o facă să se simtă mai iubită, mai importantă.

De ani buni joc rolul tău pentru copiii mei. Și m-am străduit mereu prea tare. În cizme, sub cizme, de jur împrejurul cizmelor, cutii în panglici colorate așteptau somptuos. De la o vreme, luminițele de uimire copleșitoare din ochii prichindeilor mei, care îmi înghesuiau un nod în gât de fericire, au început să se stingă și să alunece în zâmbet amar, a dezamăgire sau chiar a furie înăbușită, pentru că așteptările creșteau în fiecare an și nu le-am mai făcut față.

Așa că acum ești un mare stres, Moșule. Cum aș putea să mai aduc bucurie? Cum să-mi conving adolescenții (deja!) că un gest mic poate mișca un suflet? Poate doar învățându-i să dăruiască, să facă o surpriză unui copil sărman, să îl privească atunci când cadoul trece din mâinile lor în mâinile întinse.

Cât despre mine, dimineața găsesc sub geam ceea ce am pus la miezul nopții. Și dacă la început părea că am cea mai largă cizmă, acum încerc să mă răsfăț… Cât pot.

Dar tot mi-e dor de tine, Moșule, de gustul de sărbătoare pe care-l aveau portocalele, de fularul cam de băiat, dar surprinzător de călduros…